...
Pregătire interviuri

100 de întrebări de interviu pentru Specialist securitate cibernetică, cu răspunsuri

Întrebările care apar des la interviurile de Specialist securitate cibernetică, fiecare cu un răspuns scurt, explicația pe larg și ce urmărește intervievatorul. Citește-le sau exersează cu răspunsurile ascunse.

Pagină coordonată de Tudor Andrei Dumitrescu, Senior Software Developer, fondatorul Academiei ProgramatorilorActualizat la

  • 100întrebări
  • 51junior
  • 35mid
  • 14senior
  • 145 minde citit
Întrebări de interviu Specialist securitate cibernetică cu răspunsuri

Interviurile pentru un post de specialist în securitate cibernetică (de multe ori numit SOC Analyst, Security Analyst sau Cybersecurity Analyst) încep de obicei cu o discuție cu HR-ul, despre motivație, disponibilitate pentru ture și așteptări. Urmează unul sau două interviuri tehnice, în care ți se cer fundamente (rețele, Linux, criptografie, autentificare, OWASP), apoi scenarii: „ai primit alerta asta, ce faci?”, „ce vezi în logul ăsta?”. Multe firme adaugă un exercițiu practic: analiza unui email de phishing, a unui fișier de loguri, o captură de trafic sau un mic script de automatizare în Python ori un query SQL pe date de evenimente.

La nivel junior se urmărește dacă înțelegi conceptele de bază și dacă gândești metodic: nu tragi concluzii din prima, documentezi, știi când să escaladezi. La nivel mid se așteaptă să lucrezi singur cu un SIEM, să scrii și să ajustezi reguli de detecție, să conduci investigații și să cunoști răspunsul la incidente de la cap la coadă. La senior se discută arhitectură defensivă, prioritizarea riscurilor, conformitate (GDPR, NIS2) și felul în care îmbunătățești procesele echipei.

Folosește pagina astfel: citește întâi răspunsul scurt și încearcă să formulezi singur explicația, apoi compară cu răspunsul detaliat. Comenzile și scripturile merită rulate într-un laborator propriu (o mașină virtuală Linux, un cont AWS de test). Toate întrebările sunt din perspectivă defensivă: cum previi, cum detectezi și cum răspunzi.

Fundamente, risc și managementul vulnerabilităților

1 Junior

Ce este triada CIA și poți da un exemplu de atac asupra fiecărei componente?

Răspuns scurt: Triada CIA înseamnă Confidențialitate, Integritate și Disponibilitate: datele sunt văzute doar de cine trebuie, nu sunt modificate neautorizat și sunt accesibile când e nevoie de ele.

Triada CIA este modelul de bază prin care judeci orice control sau incident de securitate. Fiecare componentă răspunde la altă întrebare:

  • Confidențialitate: cine are voie să vadă informația? Exemplu de încălcare: o bază de date cu clienți expusă public, un laptop furat necriptat. Controale: criptare, controlul accesului, clasificarea datelor.
  • Integritate: poate cineva modifica datele fără să observăm? Exemplu: un atacator schimbă IBAN-ul dintr-o factură sau un fișier de configurare. Controale: hash-uri, semnături digitale, jurnale de audit, controlul versiunilor.
  • Disponibilitate: sistemul funcționează când e nevoie? Exemplu: un atac DDoS sau ransomware care blochează serverele. Controale: redundanță, backup testat, protecție anti-DDoS, planuri de continuitate.

La interviu contează să arăți că cele trei sunt adesea în tensiune. Criptarea puternică a backup-urilor crește confidențialitatea, dar dacă pierzi cheia, ai pierdut disponibilitatea. Un spital pune de obicei disponibilitatea pe primul loc, o bancă pune integritatea tranzacțiilor foarte sus. Unii adaugă și alte proprietăți, cum ar fi autenticitatea și non-repudierea (nu poți nega că ai trimis un mesaj semnat), dar CIA rămâne punctul de pornire când clasifici impactul unui incident.

Ce urmărește intervievatorul: Verifică dacă poți lega teoria de situații concrete. Greșeala tipică este să reciți definițiile fără niciun exemplu sau să confunzi integritatea cu disponibilitatea.

2 Junior

Care este diferența dintre amenințare, vulnerabilitate și risc?

Răspuns scurt: Vulnerabilitatea este o slăbiciune, amenințarea este ceva sau cineva care o poate exploata, iar riscul este combinația dintre probabilitatea ca asta să se întâmple și impactul rezultat.

Cei trei termeni sunt folosiți des greșit ca sinonime, dar descriu lucruri diferite:

  • Vulnerabilitate: o slăbiciune într-un sistem, proces sau om. De exemplu, un server web cu o versiune neactualizată, o parolă implicită, un angajat neinstruit.
  • Amenințare: o sursă potențială de rău care poate profita de vulnerabilitate. Poate fi un grup infracțional, un angajat nemulțumit, dar și o inundație sau o pană de curent.
  • Risc: probabilitatea ca o amenințare să exploateze o vulnerabilitate, combinată cu impactul. O formulă simplificată folosită în multe cadre: risc = probabilitate × impact.

Exemplu: un server de test cu o vulnerabilitate critică, dar izolat de internet și fără date reale, poate avea un risc mic. Aceeași vulnerabilitate pe un server public cu date de card are risc foarte mare. De aceea nu prioritizezi doar după severitatea tehnică.

Riscul se poate trata în patru moduri: reducere (patch, control compensatoriu), transfer (asigurare, furnizor), acceptare (documentată și aprobată de cine răspunde de business) sau evitare (renunți la activitatea riscantă). Rolul analistului este să descrie corect riscul, iar decizia de acceptare aparține conducerii.

Ce urmărește intervievatorul: Intervievatorul vrea să vadă că gândești în termeni de risc, nu doar de bug-uri tehnice. Mulți candidați spun că riscul este „cât de gravă e vulnerabilitatea” și uită contextul.

3 Junior

Ce înseamnă „defense in depth”?

Răspuns scurt: Defense in depth înseamnă mai multe straturi independente de control, astfel încât dacă unul cedează, următorul încă oprește sau detectează atacul.

Ideea vine din arhitectura militară: nu te bazezi pe un singur zid. În securitatea informatică, straturile tipice sunt:

  • Fizic: acces controlat în camera serverelor.
  • Rețea: firewall, segmentare, IDS/IPS, filtrare email și web.
  • Endpoint: EDR, actualizări, criptarea discului, liste de aplicații permise.
  • Aplicație: validarea inputului, autentificare puternică, WAF.
  • Date: criptare, backup offline, clasificare.
  • Oameni și procese: instruire anti-phishing, proceduri de răspuns la incidente.

Exemplu concret: un email de phishing trece de filtrul antispam (primul strat a cedat). Utilizatorul dă click, dar MFA-ul rezistent la phishing împiedică folosirea parolei furate (al doilea strat). Dacă și acesta ar fi fost ocolit, EDR-ul ar fi putut detecta comportamentul suspect pe laptop, iar SOC-ul ar fi primit alertă.

Important este ca straturile să fie independente: două firewall-uri de la același producător, cu aceeași configurație greșită, nu sunt două straturi reale. Defense in depth acceptă că orice control poate eșua și urmărește să reducă atât probabilitatea de compromitere, cât și timpul până la detecție.

Ce urmărește intervievatorul: Se verifică dacă înțelegi că niciun control nu e perfect. Greșeala frecventă este enumerarea de unelte fără a explica de ce trebuie să fie independente.

4 Junior

Explică principiul least privilege și cum l-ai aplica într-o firmă.

Răspuns scurt: Least privilege înseamnă că fiecare utilizator, serviciu sau proces primește doar permisiunile minime necesare pentru sarcina lui și doar pe durata în care are nevoie de ele.

Principiul reduce raza de impact (blast radius): dacă un cont este compromis, atacatorul poate face doar ce putea face și contul respectiv. Un contabil nu are nevoie de acces administrativ pe servere, iar o aplicație care doar citește dintr-un bucket S3 nu are nevoie de drept de ștergere.

Cum îl aplici practic:

  • Conturi separate pentru munca zilnică și pentru administrare (adminul nu își citește emailul cu contul privilegiat).
  • Roluri definite pe funcții (RBAC), nu permisiuni acordate individual, ad-hoc.
  • Acces privilegiat temporar (just-in-time), aprobat și jurnalizat.
  • Conturi de serviciu cu permisiuni restrânse, fără drept de login interactiv.
  • Revizuiri periodice ale accesului, mai ales la schimbarea postului sau la plecarea din firmă.
  • În baze de date: aplicația folosește un utilizator cu SELECT, INSERT, UPDATE pe tabelele ei, nu root.

Dificultatea reală este că permisiunile se acumulează în timp („privilege creep”): oamenii schimbă echipe și păstrează accesele vechi. De aceea least privilege este un proces continuu, nu o configurare făcută o singură dată.

Ce urmărește intervievatorul: Arată dacă știi să transformi un principiu în măsuri concrete. Mulți se opresc la definiție și uită de conturile de serviciu și de privilege creep.

5 Junior

Ce este un CVE și ce îți spune scorul CVSS?

Răspuns scurt: CVE este un identificator public unic pentru o vulnerabilitate cunoscută (de exemplu CVE-2021-44228), iar CVSS este un scor de la 0 la 10 care estimează severitatea tehnică a vulnerabilității.

CVE (Common Vulnerabilities and Exposures) este un catalog administrat de MITRE, în care fiecare vulnerabilitate publică primește un ID de forma CVE-an-număr. Exemplu cunoscut: CVE-2021-44228, vulnerabilitatea Log4Shell din Apache Log4j. ID-ul permite tuturor (furnizori, scanere, echipe SOC) să vorbească despre aceeași problemă.

CVSS (Common Vulnerability Scoring System) dă un scor numeric. În versiunea 3.1, scorul de bază ține cont de:

  • vectorul de atac (rețea, adiacent, local, fizic);
  • complexitatea atacului și dacă e nevoie de privilegii sau de interacțiunea utilizatorului;
  • impactul asupra confidențialității, integrității și disponibilității.

Intervalele: 0.1–3.9 scăzut, 4.0–6.9 mediu, 7.0–8.9 ridicat, 9.0–10.0 critic. CVSS 4.0 a fost publicat în 2023 și adaugă nuanțe, dar multe unelte afișează încă scoruri 3.x.

Limita importantă: CVSS măsoară severitatea tehnică generică, nu riscul pentru organizația ta. Un CVSS 9.8 pe un sistem izolat poate conta mai puțin decât un 7.5 pe un server expus la internet și exploatat activ. Pentru context se folosesc și EPSS (probabilitatea estimată de exploatare) și lista CISA KEV (vulnerabilități exploatate efectiv).

Ce urmărește intervievatorul: Se verifică vocabularul de bază din vulnerability management. Greșeala tipică este să tratezi CVSS ca pe o măsură a riscului real.

6 Junior

Care este diferența dintre o scanare de vulnerabilități și un test de penetrare?

Răspuns scurt: Scanarea de vulnerabilități este automată, frecventă și caută probleme cunoscute; testul de penetrare este făcut de oameni, cu autorizare, și verifică dacă problemele pot fi exploatate efectiv și ce impact au.

Cele două se completează, nu se înlocuiesc.

Scanarea de vulnerabilități (unelte precum Nessus, OpenVAS, Qualys sau scanerele integrate în cloud):

  • este automată și rulează des, de exemplu săptămânal sau continuu;
  • compară versiuni, configurări și răspunsuri cu o bază de semnături cunoscute;
  • produce multe rezultate, inclusiv fals pozitive, care trebuie validate;
  • oferă imaginea de ansamblu: ce lipsește, ce e neactualizat.

Testul de penetrare:

  • este făcut de specialiști, pe un perimetru și într-o perioadă stabilite prin contract și autorizare scrisă;
  • combină vulnerabilități și greșeli de logică pentru a demonstra impactul real;
  • se face mai rar, de exemplu anual sau după schimbări majore;
  • se încheie cu un raport cu dovezi și recomandări.

Mai există și exercițiile de red teaming, care simulează un adversar real pe termen mai lung și testează inclusiv capacitatea SOC-ului de a detecta.

Ca analist defensiv, tu consumi aceste rezultate: validezi, prioritizezi, urmărești remedierea și verifici după aceea că problema a fost închisă (rescan).

Ce urmărește intervievatorul: Intervievatorul vrea să vadă că înțelegi rolul fiecărei activități și importanța autorizării. Greșeala tipică este să spui că un pentest este „o scanare mai detaliată”.

7 Junior

Ce este ingineria socială și ce măsuri reduc riscul?

Răspuns scurt: Ingineria socială înseamnă manipularea oamenilor ca să dezvăluie informații sau să facă acțiuni nesigure; o reduci prin instruire, proceduri de verificare și controale tehnice care nu depind doar de atenția omului.

Ingineria socială exploatează încrederea, frica, urgența sau autoritatea, nu o vulnerabilitate tehnică. Forme frecvente:

  • Phishing prin email, smishing prin SMS, vishing prin telefon.
  • Pretexting: cineva se dă drept furnizor, coleg de la IT sau director.
  • Business Email Compromise: cereri de plată urgentă sau de schimbare a contului bancar al unui furnizor.
  • Tailgating: intrarea în clădire în spatele unui angajat.

Măsuri eficiente, pe straturi:

  • Proceduri: orice schimbare de IBAN sau plată neobișnuită se confirmă pe un canal separat, la un număr de telefon deja cunoscut, nu cel din email. Helpdesk-ul verifică identitatea înainte de resetarea parolei sau a MFA.
  • Instruire practică și repetată, inclusiv simulări de phishing, cu accent pe raportare fără teamă de pedeapsă.
  • Controale tehnice: filtrare email, marcarea mesajelor externe, MFA rezistent la phishing, SPF/DKIM/DMARC.
  • Cultură: un buton simplu de „Raportează phishing” și feedback rapid de la echipa de securitate.

Ideea esențială: oamenii vor greși uneori, așa că procesele trebuie să facă o singură greșeală insuficientă pentru un incident grav.

Ce urmărește intervievatorul: Se verifică dacă vezi factorul uman ca parte a apărării, nu ca „cea mai slabă verigă” de învinovățit. Mulți uită de procedurile de verificare pe alt canal.

8 Mid

Ai un raport cu 800 de vulnerabilități. Cum decizi ce se remediază primul?

Răspuns scurt: Prioritizez după risc real: dacă vulnerabilitatea e exploatată activ (CISA KEV, EPSS), dacă sistemul e expus la internet, cât de critic e activul și abia apoi severitatea CVSS.

Un raport mare sortat doar după CVSS duce la sute de „critice” și la o echipă de IT copleșită. Abordarea pe care aș descrie-o:

  • Curăț datele: elimin duplicatele, grupez după patch (un singur update de sistem poate închide zeci de CVE-uri), marchez fals pozitivele confirmate.
  • Exploatare reală: verific dacă CVE-ul apare în catalogul CISA Known Exploited Vulnerabilities și ce probabilitate dă EPSS. Ce e exploatat activ urcă în față.
  • Expunere: sistemul e accesibil din internet? E un VPN, un firewall, un server de email? Acestea sunt ținte preferate.
  • Criticitatea activului: conține date personale, e în fluxul de plăți, e un controller de domeniu?
  • Controale existente: e în spatele unui WAF, e segmentat, serviciul vulnerabil e măcar pornit?

Rezultatul îl traduc în niveluri cu termene asumate (SLA), de exemplu: exploatat activ și expus, imediat; critic intern, într-un termen scurt; restul, în ciclul normal de patch. Termenele concrete le stabilește politica firmei.

La final urmăresc remedierea, fac rescan pentru confirmare și raportez tendința (câte sunt deschise, cât durează remedierea), nu doar o listă.

Ce urmărește intervievatorul: Testează gândirea pe risc și sensul practic. Răspunsul greșit tipic este „încep cu toate cele de 9.8 și cobor”.

9 Mid

Ce este un zero-day și cum te aperi împotriva a ceva pentru care nu există încă patch?

Răspuns scurt: Un zero-day este o vulnerabilitate necunoscută furnizorului sau fără patch disponibil; te aperi prin reducerea suprafeței de atac, segmentare, least privilege, detecție comportamentală și măsuri temporare recomandate de furnizor.

Termenul „zero-day” vine din faptul că furnizorul a avut zero zile ca să repare problema până la exploatare. Neavând patch, apărarea se bazează pe controale care nu depind de cunoașterea vulnerabilității exacte:

  • Reducerea suprafeței de atac: servicii care nu sunt necesare oprite, interfețe de administrare neexpuse la internet, aplicații inutile dezinstalate.
  • Segmentare și least privilege: chiar dacă un sistem cade, atacatorul nu ajunge ușor mai departe.
  • Detecție comportamentală: EDR-ul și SIEM-ul caută comportamente anormale (un server web care pornește cmd.exe sau bash, conexiuni noi spre exterior), nu doar semnături.
  • Mitigări temporare: când apare un avertisment public, furnizorii publică adesea soluții provizorii, de exemplu dezactivarea unei funcții sau o regulă de WAF. În cazul Log4Shell s-au recomandat inițial setări de configurare înainte ca toate aplicațiile să poată fi actualizate.
  • Inventar bun: ca să știi în câteva ore unde rulează componenta afectată.
  • Threat hunting retroactiv: după publicarea indicatorilor, cauți în logurile istorice dacă ai fost deja vizat.

Mesajul central: un program de securitate bun nu presupune că toate vulnerabilitățile sunt cunoscute; presupune că unele vor fi exploatate și pregătește detecția și limitarea pagubelor.

Ce urmărește intervievatorul: Se verifică dacă înțelegi limitele patch-urilor și valoarea controalelor generale. Greșeala tipică: „instalez un antivirus bun”.

10 Mid

Un server critic are o vulnerabilitate gravă, dar nu poate fi actualizat luna asta. Ce faci?

Răspuns scurt: Documentez excepția cu un proprietar și un termen, apoi aplic controale compensatorii: restrâng accesul în rețea, dezactivez funcția vulnerabilă, adaug reguli de detecție și monitorizez atent până la patch.

Situația e foarte frecventă: sisteme vechi, aplicații certificate de un furnizor, ferestre de mentenanță rare. Pașii pe care i-aș urma:

  • Evaluez riscul concret: vectorul de atac (din rețea, local), expunerea serverului, dacă există exploit public sau exploatare activă.
  • Controale compensatorii: restrâng accesul în rețea doar la sursele necesare (firewall, security groups, ACL); dezactivez modulul sau serviciul vulnerabil dacă nu e folosit; aplic, dacă există, mitigarea oficială a furnizorului sau o regulă de WAF/IPS; întăresc autentificarea pentru accesul administrativ.
  • Detecție: creez sau verific reguli în SIEM/EDR pentru semnele de exploatare și cresc nivelul de logare pe acel server.
  • Excepție formală: o înregistrare în registrul de riscuri, cu descriere, proprietar de business care acceptă riscul, controalele aplicate și data până la care trebuie aplicat patch-ul.
  • Plan de remediere: programarea ferestrei de mentenanță, testarea patch-ului într-un mediu de test.

Esențial este ca excepția să nu devină permanentă din uitare. O revizuiesc la termen și, dacă se prelungește, ridic subiectul din nou la nivelul de management.

Ce urmărește intervievatorul: Arată maturitate operațională: nu orice problemă se rezolvă instant. Greșeala tipică este să accepți tacit riscul sau, invers, să ceri oprirea serverului fără evaluare.

11 Mid

De ce este inventarul de active considerat baza unui program de securitate?

Răspuns scurt: Pentru că nu poți proteja, actualiza sau monitoriza ce nu știi că ai; fără inventar, scanările, patch-urile și alertele au pete oarbe exact acolo unde atacatorii intră de obicei.

Primele două controale din CIS Critical Security Controls sunt inventarul activelor hardware și al software-ului, iar motivul e practic: toate celelalte procese depind de ele.

Ce aduce un inventar bun:

  • Vulnerability management: știi ce sisteme rulează o anumită versiune când apare un CVE nou.
  • Monitorizare: verifici că fiecare server trimite loguri în SIEM și are agent EDR. Un sistem lipsă din inventar e de obicei și nemonitorizat.
  • Răspuns la incidente: dintr-un IP găsești rapid proprietarul, rolul și criticitatea sistemului.
  • Shadow IT: descoperi servere de test uitate, conturi cloud create de echipe pe card propriu, aplicații SaaS neaprobate.

Ce ar trebui să conțină minim: identificator, proprietar (om sau echipă), rol, mediu (producție sau test), criticitate, sistem de operare și versiune, expunere la internet, tipul de date procesate.

Sursele se combină: CMDB, consola EDR, inventarul din cloud (de exemplu AWS Config), DHCP, scanări de rețea, sistemul de management al dispozitivelor mobile. Diferențele între surse sunt ele însele utile: un dispozitiv care apare în DHCP, dar nu și în EDR, este un candidat pentru investigație.

Ce urmărește intervievatorul: Se verifică dacă înțelegi dependențele dintre procese, nu doar uneltele. Mulți candidați trec peste inventar ca fiind „treabă de IT”.

12 Senior

Ce înseamnă concret Zero Trust și cum ai începe să îl implementezi?

Răspuns scurt: Zero Trust înseamnă că nicio cerere nu e de încredere doar pentru că vine din rețeaua internă; fiecare acces e verificat după identitate, starea dispozitivului și context, cu privilegii minime.

Modelul clasic „castel și șanț” presupunea că în interiorul rețelei totul e de încredere. Phishing-ul, VPN-urile compromise, lucrul remote și cloud-ul au făcut perimetrul neclar. NIST SP 800-207 descrie Zero Trust ca arhitectură în care deciziile de acces se iau per cerere, pe baza unor politici dinamice.

Principii:

  • Verifică explicit: identitate puternică (MFA), starea dispozitivului (gestionat, actualizat, cu EDR), locație, comportament.
  • Least privilege și acces just-in-time.
  • Presupune compromiterea: segmentează, criptează traficul intern, monitorizează tot.

Cum aș începe, realist, pentru că Zero Trust nu e un produs care se cumpără:

  • Identitatea ca nou perimetru: SSO centralizat și MFA rezistent la phishing, întâi pentru administratori.
  • Inventar de dispozitive și politici de acces condiționat (doar dispozitive gestionate accesează date sensibile).
  • Înlocuirea treptată a VPN-ului cu acces per aplicație.
  • Microsegmentare pentru sistemele cele mai critice.
  • Logare centralizată a deciziilor de acces, ca să poți detecta abuzurile.

Aș alege una-două aplicații critice ca pilot, aș măsura impactul asupra utilizatorilor și aș extinde treptat. Un proiect Zero Trust eșuează de obicei din cauza fricțiunii pentru utilizatori, nu din cauza tehnologiei.

Ce urmărește intervievatorul: La senior se verifică dacă poți separa conceptul de marketing și dacă ai un plan incremental. Greșeala tipică: „Zero Trust înseamnă să nu ai încredere în angajați”.

13 Senior

Cum ai măsura dacă programul de vulnerability management funcționează?

Răspuns scurt: Prin metrici de rezultat: timpul mediu de remediere pe niveluri de risc, procentul de remedieri în SLA, acoperirea scanării față de inventar și numărul de vulnerabilități exploatate activ rămase deschise.

Un număr mare de vulnerabilități găsite nu înseamnă că programul e bun sau rău. Contează cât de repede și cât de complet sunt închise cele care contează. Metrici utile:

  • Acoperire: ce procent din activele din inventar sunt scanate (autentificat, nu doar din rețea) și au agent. Scanarea neautentificată ratează multe probleme locale.
  • Timp mediu până la remediere (mean time to remediate), separat pe niveluri de prioritate și pe echipe.
  • Respectarea SLA-ului: procentul de vulnerabilități închise în termenul stabilit de politică.
  • Expunerea la ce contează: câte vulnerabilități din CISA KEV sunt deschise pe sisteme expuse la internet. Ideal, cât mai aproape de zero.
  • Vechimea backlog-ului: câte sunt deschise de foarte mult timp și câte excepții formale există.
  • Recurența: aceeași problemă reapare după reinstalări? Semn că imaginile de bază (golden images) nu sunt actualizate.

Metricile trebuie să ducă la decizii: dacă o echipă depășește constant SLA-ul, poate are nevoie de automatizarea patch-urilor sau de ferestre de mentenanță. Raportul pentru conducere trebuie să fie scurt și orientat pe tendință și risc, nu o listă de CVE-uri. Evit metricile ușor de „cosmetizat”, de exemplu închiderea în masă a tichetelor fără rescan.

Ce urmărește intervievatorul: Senior înseamnă să poți conduce și îmbunătăți un proces. Greșeala tipică este să măsori volumul de findings în loc de rezultat și acoperire.

Rețele, porturi și firewall

14 Junior

Explică pe scurt modelul OSI și unde se situează un switch, un firewall clasic și un WAF.

Răspuns scurt: OSI are 7 straturi, de la fizic la aplicație; switch-ul lucrează la stratul 2, un firewall clasic la straturile 3–4 (IP și porturi), iar un WAF la stratul 7 (cereri HTTP).

Straturile OSI, de jos în sus:

  • 1 Fizic: cabluri, semnal radio.
  • 2 Legătură de date: adrese MAC, switch-uri, ARP.
  • 3 Rețea: adrese IP, rutare.
  • 4 Transport: TCP și UDP, porturi.
  • 5 Sesiune, 6 Prezentare, 7 Aplicație: în practică, protocoale precum HTTP, DNS, SMTP, TLS.

Modelul TCP/IP, folosit în realitate, comprimă totul în 4 straturi: acces la rețea, internet, transport, aplicație. OSI rămâne util ca vocabular.

Unde lucrează echipamentele:

  • Switch: stratul 2, decide pe baza adresei MAC. Switch-urile gestionate aplică și controale de securitate (port security, Dynamic ARP Inspection).
  • Router și firewall clasic: straturile 3–4, filtrează după IP sursă/destinație, port și protocol, plus starea conexiunii.
  • NGFW (next-generation firewall): adaugă identificarea aplicațiilor și inspecție la stratul 7.
  • WAF: stratul 7, înțelege HTTP și poate bloca cereri care arată a SQL injection sau XSS.

Pentru un analist asta contează la investigații: un log de firewall îți spune „cine cu cine, pe ce port”, dar nu ce conținut a fost transmis. Pentru conținut ai nevoie de loguri de proxy, WAF sau aplicație.

Ce urmărește intervievatorul: Se verifică baza de rețelistică și dacă știi ce vizibilitate oferă fiecare sursă de loguri. Greșeala tipică: plasarea firewall-ului clasic la stratul 7.

15 Junior

Care este diferența dintre TCP și UDP și cum arată three-way handshake?

Răspuns scurt: TCP este orientat pe conexiune și garantează livrarea în ordine; UDP trimite datagrame fără conexiune și fără garanții. Handshake-ul TCP este SYN, SYN-ACK, ACK.

TCP stabilește o conexiune, numerotează segmentele, confirmă primirea (ACK), retransmite ce se pierde și controlează fluxul. E folosit de HTTP/HTTPS (până la HTTP/3), SSH, SMTP, RDP.

UDP trimite pachete independente, fără confirmare. E mai rapid și mai simplu. Îl folosesc DNS (majoritatea interogărilor), NTP, DHCP, streaming, VoIP, iar HTTP/3 rulează peste QUIC, construit pe UDP.

Three-way handshake:

Client  -> Server : SYN        (vreau conexiune, secvența mea e x)
Server  -> Client : SYN-ACK    (accept, a mea e y, confirm x+1)
Client  -> Server : ACK        (confirm y+1, conexiune stabilită)

Închiderea se face cu FIN/ACK, iar RST întrerupe brusc conexiunea.

De ce contează în securitate:

  • Multe SYN-uri fără ACK final de la aceeași sursă spre multe porturi indică o scanare SYN.
  • Un volum uriaș de SYN-uri spre un server, din multe surse, poate fi un SYN flood (atac de disponibilitate).
  • UDP nu are handshake, deci adresa sursă poate fi falsificată ușor; de aici atacurile de amplificare prin servicii UDP expuse (DNS, NTP deschise).
  • Firewall-urile stateful urmăresc starea conexiunilor TCP, iar la UDP aproximează „sesiunea” pe baza unor timeout-uri.

Ce urmărește intervievatorul: Fundament absolut pentru citirea traficului și a logurilor de firewall. Candidații slabi știu definiția, dar nu pot lega flag-urile de tipare de atac.

16 Junior

Ce servicii rulează de obicei pe porturile 22, 25, 53, 80, 443, 445 și 3389 și de ce te interesează ca analist?

Răspuns scurt: 22 SSH, 25 SMTP, 53 DNS, 80 HTTP, 443 HTTPS, 445 SMB, 3389 RDP. Porturile îți spun ce servicii sunt expuse și ce trafic e normal sau suspect într-o rețea.

Lista de bază pe care e bine să o știi pe de rost:

  • 22/TCP SSH: administrare la distanță pe Linux. Expus la internet atrage constant încercări automate de autentificare.
  • 25/TCP SMTP: transfer de email între servere. Un laptop de utilizator care trimite trafic direct pe 25 spre exterior e suspect (posibil malware care trimite spam).
  • 53/UDP și TCP DNS: rezolvare de nume. Volume neobișnuite sau interogări foarte lungi pot indica tunelare.
  • 80/TCP HTTP și 443/TCP HTTPS: web. Aici se află majoritatea traficului legitim, dar se ascunde și comunicarea malware.
  • 445/TCP SMB: partajare de fișiere în Windows. Nu ar trebui expus niciodată la internet; viermi precum WannaCry (2017) s-au răspândit prin SMB.
  • 3389/TCP RDP: desktop la distanță Windows. RDP expus direct la internet este o cale frecventă de intrare pentru ransomware.

Alte porturi des întâlnite: 21 FTP, 23 Telnet (necriptat, de evitat), 110/143 POP3/IMAP, 389/636 LDAP/LDAPS, 1433 MSSQL, 3306 MySQL, 5432 PostgreSQL, 8080 HTTP alternativ.

Atenție: portul indică doar convenția. Oricine poate rula orice pe 443, iar un serviciu legitim poate rula pe un port nestandard. De aceea NGFW-urile identifică aplicația după conținut, nu doar după port.

Ce urmărește intervievatorul: Verifică cunoștințe de bază pe care le folosești zilnic în triere. Greșeala tipică este să presupui că portul dovedește aplicația.

17 Junior

Ce face DNS și de ce este important pentru securitate?

Răspuns scurt: DNS traduce nume de domenii în adrese IP. E important pentru că aproape orice comunicare, inclusiv a malware-ului, trece prin DNS, deci logurile DNS sunt o sursă valoroasă de detecție și un punct unde poți bloca domenii rău intenționate.

Când accesezi exemplu.ro, sistemul întreabă un resolver DNS care e adresa IP. Tipuri de înregistrări întâlnite des: A (IPv4), AAAA (IPv6), CNAME (alias), MX (servere de email), TXT (texte, folosite și de SPF, DKIM, DMARC), NS (serverele autoritare).

De ce contează pentru apărare:

  • Vizibilitate: logurile resolverului intern arată ce domenii a încercat să contacteze fiecare stație. Un laptop care interoghează un domeniu înregistrat ieri, cu nume aleatoriu, merită investigat.
  • Blocare: un resolver cu filtrare (DNS firewall, Response Policy Zones) poate refuza domenii cunoscute ca rău intenționate, oprind phishing-ul sau comunicarea cu serverele de comandă.
  • Detecție de tipare: nume generate algoritmic (DGA), interogări TXT foarte multe sau foarte lungi, volum anormal spre un singur domeniu.

Riscuri asupra DNS-ului însuși:

  • Cache poisoning: răspunsuri false acceptate de resolver; DNSSEC adaugă semnături care permit verificarea autenticității.
  • Domain hijacking: compromiterea contului de la registrar; se previne cu MFA și registry lock.
  • Subdomain takeover: un CNAME care indică spre un serviciu cloud șters, pe care altcineva îl poate revendica.

O politică bună: stațiile interne folosesc doar resolverele firmei, iar DNS-ul direct spre exterior e blocat la firewall.

Ce urmărește intervievatorul: Se verifică dacă vezi DNS ca sursă de telemetrie, nu doar ca serviciu de infrastructură. Mulți nu știu de DNSSEC sau de subdomain takeover.

18 Junior

Care e diferența dintre un firewall stateless și unul stateful și ce înseamnă „default deny”?

Răspuns scurt: Un firewall stateless judecă fiecare pachet separat după reguli fixe; unul stateful ține evidența conexiunilor și permite automat răspunsurile. Default deny înseamnă că tot ce nu e permis explicit este blocat.

Stateless (de exemplu ACL-urile clasice de pe routere, Network ACL în AWS): fiecare pachet este comparat cu regulile, fără memorie. Dacă permiți trafic spre un server web pe portul 443, trebuie să permiți separat și răspunsurile spre porturile efemere ale clienților.

Stateful (majoritatea firewall-urilor moderne, nftables/iptables cu conntrack, Security Groups în AWS): firewall-ul ține un tabel de conexiuni. Dacă o conexiune a fost inițiată legitim, pachetele de răspuns sunt permise automat. Asta simplifică regulile și blochează pachete care nu aparțin niciunei conexiuni cunoscute.

Exemplu de politică minimă cu nftables:

BASH
nft add table inet filter
nft add chain inet filter input '{ type filter hook input priority 0; policy drop; }'
nft add rule inet filter input ct state established,related accept
nft add rule inet filter input iif lo accept
nft add rule inet filter input ip saddr 10.0.0.0/24 tcp dport 22 accept

Aici policy drop este default deny: sunt permise doar SSH din rețeaua de administrare și traficul de răspuns.

Default deny contează pentru că o listă de „ce blochez” nu poate fi niciodată completă, pe când o listă de „ce permit” este finită și auditabilă. Același principiu se aplică și traficului de ieșire (egress): limitarea lui îngreunează comunicarea malware-ului cu exteriorul și exfiltrarea datelor.

Ce urmărește intervievatorul: Se verifică înțelegerea mecanismului și a principiului de configurare. Greșeala tipică este să uiți complet de filtrarea traficului de ieșire.

19 Junior

Ce este un VPN și ce protejează, respectiv ce nu protejează?

Răspuns scurt: Un VPN creează un tunel criptat între dispozitiv și o rețea, protejând traficul pe rețele nesigure; nu protejează un dispozitiv deja infectat și nu înlocuiește autentificarea puternică sau segmentarea.

Un VPN (Virtual Private Network) încapsulează și criptează traficul. Variante uzuale:

  • Remote access VPN: angajatul de acasă se conectează la rețeaua firmei (IPsec, OpenVPN, WireGuard sau VPN-uri SSL/TLS).
  • Site-to-site VPN: leagă două rețele, de exemplu un birou și un VPC în cloud.

Ce protejează:

  • Confidențialitatea și integritatea traficului pe rețele nesigure (Wi-Fi public).
  • Accesul la resurse interne fără a le expune direct pe internet.

Ce nu protejează:

  • Un laptop infectat: malware-ul primește și el acces în rețeaua internă prin tunel.
  • Credențiale furate: dacă VPN-ul cere doar parolă, oricine o știe intră. MFA este obligatoriu.
  • Mișcarea laterală: un VPN care dă acces „la toată rețeaua” încalcă least privilege.

Pentru apărare, concentratoarele VPN sunt ținte de mare valoare. În ultimii ani au existat numeroase vulnerabilități critice exploatate activ în produse VPN de la mai mulți furnizori, așa că trebuie actualizate cu prioritate maximă și monitorizate: autentificări din țări neobișnuite, același cont conectat din două locuri simultan, conectări în afara programului. Tendința actuală este spre acces per aplicație (ZTNA), în locul accesului la întreaga rețea.

Ce urmărește intervievatorul: Se verifică dacă înțelegi limitele unui control popular. Greșeala tipică: „cu VPN ești în siguranță”.

20 Junior

Care e diferența dintre IDS și IPS?

Răspuns scurt: IDS detectează și alertează asupra traficului suspect, fără să intervină; IPS stă în calea traficului și poate bloca automat ce identifică drept atac.

IDS (Intrusion Detection System) primește o copie a traficului (port mirroring, TAP) și generează alerte. Nu afectează traficul, deci nu poate cauza întreruperi, dar nici nu oprește atacul.

IPS (Intrusion Prevention System) este inline: traficul trece prin el. Poate arunca pachete, închide conexiuni sau bloca o sursă. Riscul: un fals pozitiv blochează trafic legitim, iar o defecțiune poate întrerupe serviciul dacă nu e configurat „fail-open”.

Metode de detecție:

  • Pe semnături: tipare cunoscute (de exemplu reguli Snort sau Suricata). Precise pentru atacuri cunoscute, oarbe la cele noi.
  • Pe anomalii: abateri de la comportamentul normal. Pot prinde lucruri noi, dar generează mai mult zgomot.

Mai există împărțirea NIDS/HIDS: rețea versus host. Pe host, rolul a fost preluat în mare parte de EDR, care vede procese, fișiere și conexiuni.

Limitare importantă: majoritatea traficului web este criptat TLS. Fără decriptare (care are implicații de confidențialitate și juridice), IDS-ul vede doar metadate: IP-uri, porturi, SNI, certificate, volume. De aceea combinația cu loguri de endpoint și DNS e esențială.

În practică, multe organizații pornesc o regulă nouă în modul de detecție, o observă o perioadă și abia apoi o trec în blocare.

Ce urmărește intervievatorul: Verifică dacă înțelegi compromisul dintre detecție și blocare. Mulți uită de impactul fals pozitivelor într-un IPS.

21 Mid

De ce segmentăm rețeaua și ce este un DMZ?

Răspuns scurt: Segmentarea împarte rețeaua în zone cu reguli stricte între ele, ca un compromis să nu se extindă; DMZ-ul este zona în care stau serviciile expuse la internet, separată de rețeaua internă.

O rețea „plată”, în care orice stație poate vorbi cu orice server, transformă orice compromitere într-una totală: ransomware-ul de pe un laptop ajunge la serverele de fișiere, la backup și la controllerul de domeniu.

Segmentarea se face prin VLAN-uri, subrețele, firewall-uri interne și, în cloud, prin VPC-uri, subnets și security groups. Zone tipice:

  • stații de lucru ale utilizatorilor;
  • servere de producție, separate pe aplicații;
  • baze de date, accesibile doar din serverele de aplicație;
  • rețea de administrare (de unde se fac conexiunile privilegiate);
  • backup, cât mai izolat;
  • dispozitive IoT și imprimante, Wi-Fi pentru oaspeți.

DMZ (demilitarized zone) găzduiește serviciile publice: servere web, relay-uri de email, reverse proxy. Reguli tipice: internetul ajunge în DMZ doar pe porturile necesare; DMZ-ul inițiază spre rețeaua internă doar conexiunile strict necesare (de exemplu spre o bază de date pe un port anume); rețeaua internă nu e accesibilă direct din internet.

Microsegmentarea duce ideea mai departe, la nivel de workload individual, folosind politici pe host sau în platformele de virtualizare.

Beneficiu secundar: traficul dintre segmente trece prin puncte de control, deci ai loguri, iar o conexiune neobișnuită (o stație care încearcă SMB spre multe servere) devine vizibilă.

Ce urmărește intervievatorul: Se verifică gândirea arhitecturală și înțelegerea mișcării laterale. Greșeala tipică: DMZ-ul văzut ca „zona fără reguli”.

22 Mid

Într-o captură de trafic, o singură sursă trimite SYN spre sute de porturi ale aceluiași host, aproape fără conexiuni finalizate. Cum interpretezi și ce faci?

Răspuns scurt: Tiparul indică o scanare de porturi de tip SYN. Verific dacă sursa e internă sau externă și dacă e autorizată (de exemplu scanerul de vulnerabilități), apoi caut activitatea ulterioară a sursei și decid blocare sau escaladare.

Ce vezi: SYN spre multe porturi diferite, SYN-ACK de la porturile deschise și RST de la cele închise, dar sursa nu finalizează handshake-ul (trimite RST în loc de ACK). Este comportamentul clasic al unei scanări „half-open”.

Un filtru în Wireshark ca să izolezi SYN-urile inițiale:

tcp.flags.syn == 1 && tcp.flags.ack == 0

Iar cu tcpdump, numărarea surselor:

BASH
tcpdump -nn -r captura.pcap 'tcp[tcpflags] & (tcp-syn|tcp-ack) == tcp-syn' | awk '{print $3}' | cut -d. -f1-4 | sort | uniq -c | sort -rn | head

Pași de analiză:

  • Context: IP-ul sursă e intern sau extern? Dacă e intern, e scanerul autorizat sau o stație de utilizator? O stație care scanează intern e un semnal serios de compromitere.
  • Ținta: ce porturi au răspuns deschise? Sunt servicii care nu ar trebui expuse?
  • Ce a urmat: sursa s-a conectat ulterior pe porturile deschise? Au apărut autentificări eșuate, cereri web ciudate?
  • Corelare: loguri de firewall, EDR pe stația sursă, alte alerte în aceeași fereastră de timp.

Acțiuni: scanările din internet spre servicii publice sunt zgomot de fond constant; de regulă doar se monitorizează, iar soluția reală e reducerea porturilor expuse. O scanare internă neautorizată se escaladează și stația se izolează conform procedurii.

Ce urmărește intervievatorul: Exercițiu practic tipic. Se verifică dacă pui contextul înaintea concluziei; greșeala frecventă este să declari imediat „atac” fără a verifica dacă e scanerul firmei.

23 Mid

Ce este ARP spoofing și cum îl detectezi sau previi într-o rețea locală?

Răspuns scurt: ARP spoofing înseamnă trimiterea de răspunsuri ARP false, ca traficul altor stații să treacă printr-un dispozitiv rău intenționat; îl previi cu Dynamic ARP Inspection, segmentare și criptare end-to-end și îl detectezi urmărind schimbările MAC–IP.

ARP (Address Resolution Protocol) asociază o adresă IP cu o adresă MAC în rețeaua locală. Protocolul nu are autentificare: orice stație poate anunța „IP-ul gateway-ului este la MAC-ul meu”, iar celelalte stații își actualizează tabelul. Rezultatul este o poziție de tip man-in-the-middle (MITM): traficul victimei trece prin dispozitivul rău intenționat.

Detecție:

  • Același IP (de obicei gateway-ul) asociat brusc cu alt MAC.
  • Un MAC care pretinde mai multe IP-uri.
  • Mesaje ARP „gratuite” în volum anormal.
  • Unelte de monitorizare precum arpwatch sau alertele switch-urilor gestionate.

Pe o stație Linux verifici rapid tabelul vecinilor cu:

BASH
ip neigh show

Prevenire:

  • Dynamic ARP Inspection pe switch, combinat cu DHCP snooping: switch-ul știe ce IP a primit legitim fiecare port și aruncă anunțurile ARP false.
  • Port security și 802.1X: doar dispozitive autorizate se conectează.
  • Segmentare: un VLAN mic limitează cine poate fi afectat.
  • Criptare end-to-end (TLS, SSH, VPN): chiar dacă traficul e interceptat, nu poate fi citit sau modificat fără erori de certificat. HSTS împiedică trecerea forțată la HTTP.

Lecția mai largă: protocoalele vechi din LAN presupun încredere, deci protecția vine din infrastructură și din criptare.

Ce urmărește intervievatorul: Se verifică înțelegerea unui atac clasic la stratul 2 și a măsurilor de infrastructură. Mulți candidați nu știu de DHCP snooping și Dynamic ARP Inspection.

24 Mid

Ce tipuri de atacuri DDoS există și cum se apără o organizație?

Răspuns scurt: Există atacuri volumetrice (saturează banda), de protocol (epuizează resursele de stare, ca SYN flood) și la nivel de aplicație (multe cereri HTTP costisitoare); apărarea combină furnizori anti-DDoS, CDN, rate limiting și un plan pregătit cu ISP-ul.

Un DDoS (Distributed Denial of Service) lovește disponibilitatea din triada CIA, folosind de obicei rețele de dispozitive compromise (botnet-uri).

Categorii:

  • Volumetrice: inundă legătura cu trafic, adesea prin amplificare: cereri mici, cu adresa sursă falsificată, trimise spre servicii UDP deschise (DNS, NTP, memcached), care răspund victimei cu pachete mult mai mari.
  • De protocol: epuizează tabelele de stare ale firewall-urilor sau serverelor, de exemplu SYN flood.
  • La nivel de aplicație (stratul 7): cereri HTTP aparent legitime spre pagini scumpe (căutare, login). Mai greu de deosebit de traficul real.

Apărare:

  • Scrubbing la furnizor: atacurile volumetrice nu pot fi oprite la marginea propriei rețele dacă legătura e deja saturată. E nevoie de protecție la ISP sau de un serviciu anti-DDoS ori CDN (de exemplu AWS Shield, Cloudflare).
  • SYN cookies și limite de conexiuni pe servere și firewall-uri.
  • Rate limiting, cache și reguli de WAF pentru stratul 7, plus provocări pentru clienții suspecți.
  • Arhitectură elastică: auto-scaling, servicii în spatele unui CDN, originea neexpusă direct.
  • Plan de răspuns: contacte la ISP și la furnizor, praguri de alertare, cine decide și cum comunici cu clienții.

Ca bun cetățean al internetului, organizația trebuie să nu aibă propriile servicii UDP deschise care pot fi folosite ca amplificatoare.

Ce urmărește intervievatorul: Verifică dacă înțelegi că apărarea anti-DDoS e în mare parte arhitecturală și contractuală. Greșeala tipică: „blochez IP-urile atacatorului în firewall”.

25 Senior

Cum ai detecta exfiltrarea de date prin tunelare DNS?

Răspuns scurt: Cauți în logurile DNS interogări neobișnuit de lungi sau cu entropie mare spre același domeniu, un volum mare de subdomenii unice, multe înregistrări TXT și stații care ocolesc resolverele interne.

Tunelarea DNS ascunde date în interogări și răspunsuri DNS. Datele sunt codificate în subdomenii (de exemplu aGVsbG8.x7f.domeniu-strain.com), iar serverul autoritar al domeniului, controlat din exterior, le primește. Funcționează pentru că DNS-ul este aproape mereu permis.

Semnale de detecție în logurile resolverului:

  • Lungime mare a numelor interogate și a etichetelor individuale.
  • Entropie mare a subdomeniilor (arată aleatoriu, ca base32/base64).
  • Multe subdomenii unice sub același domeniu, de la aceeași sursă.
  • Volum de interogări mult peste comportamentul obișnuit al stației.
  • Tipuri de înregistrări neobișnuite pentru o stație de utilizator: multe TXT sau NULL.
  • Domenii foarte noi sau cu reputație slabă.
  • Stații care trimit DNS direct în exterior, ocolind resolverele firmei.

Exemplu de agregare pe un tabel de loguri DNS (PostgreSQL):

SQL
SELECT src_ip,
       substring(query from '([^.]+\.[^.]+)$') AS domeniu,
       COUNT(DISTINCT query) AS subdomenii_unice,
       AVG(LENGTH(query)) AS lungime_medie
FROM dns_logs
WHERE ts > now() - interval '1 day'
GROUP BY 1, 2
HAVING COUNT(DISTINCT query) > 500
ORDER BY subdomenii_unice DESC;

Extragerea simplificată a domeniului greșește la sufixe precum .co.uk; în producție se folosește Public Suffix List.

Prevenire: blochezi DNS-ul direct spre exterior, folosești un resolver cu filtrare pe reputație și pui pe listă albă excepțiile legitime (unele produse de securitate folosesc DNS pentru interogări de reputație).

Ce urmărește intervievatorul: La senior se verifică dacă poți construi o detecție pornind de la cum funcționează tehnica. Greșeala tipică este să te bazezi doar pe liste de domenii cunoscute.

Linux și securitatea sistemelor

26 Junior

Ce înseamnă permisiunile -rw-r----- pe un fișier Linux și ce face chmod 640?

Răspuns scurt: Proprietarul poate citi și scrie, grupul poate doar citi, ceilalți nu au acces. chmod 640 setează exact aceste permisiuni: 6 = rw, 4 = r, 0 = nimic.

Fiecare fișier are trei seturi de permisiuni: proprietar (user), grup și ceilalți (others). Fiecare set combină r (citire, valoare 4), w (scriere, 2) și x (execuție, 1). Primul caracter arată tipul: - fișier, d director, l link simbolic.

BASH
$ ls -l /etc/app/config.ini
-rw-r----- 1 root appgrp 812 Oct 30 10:12 /etc/app/config.ini
$ chmod 640 /etc/app/config.ini
$ chown root:appgrp /etc/app/config.ini

Aici root poate modifica fișierul, membrii grupului appgrp (de exemplu utilizatorul sub care rulează aplicația) îl pot citi, iar restul utilizatorilor nu îl văd. Este configurarea potrivită pentru un fișier cu parole de conexiune la baza de date.

La directoare, x înseamnă dreptul de a intra în director, iar w dreptul de a crea sau șterge fișiere în el.

De ce contează pentru securitate:

  • Fișierele cu secrete nu trebuie să fie citibile de toți (644 pe un fișier cu parole e o problemă).
  • Fișierele sau directoarele world-writable (777, 666) permit oricărui utilizator local să modifice scripturi rulate apoi de root.
  • umask stabilește permisiunile implicite pentru fișierele noi; o valoare uzuală este 022 sau, mai strict, 027.

Căutare rapidă de fișiere world-writable:

BASH
find / -xdev -type f -perm -0002 2>/dev/null

Ce urmărește intervievatorul: Se verifică o abilitate de bază pe Linux și legătura ei cu protecția secretelor. Greșeala tipică este confuzia dintre ordinea user/group/others sau valorile numerice.

27 Junior

Ce este bitul SUID și de ce îl verifică echipele de securitate?

Răspuns scurt: SUID face ca un executabil să ruleze cu drepturile proprietarului său (adesea root), nu ale celui care îl lansează; un binar SUID vulnerabil sau nepotrivit poate permite escaladarea privilegiilor.

Când un fișier executabil are bitul SUID setat, procesul pornit primește UID-ul efectiv al proprietarului fișierului. Exemplul clasic este passwd: un utilizator obișnuit își schimbă parola, iar programul trebuie să scrie în /etc/shadow, care aparține lui root.

BASH
$ ls -l /usr/bin/passwd
-rwsr-xr-x 1 root root 68208 /usr/bin/passwd

Litera s în locul lui x la proprietar indică SUID. Similar, SGID (s la grup) rulează cu grupul fișierului, iar pe directoare face ca fișierele noi să moștenească grupul. Sticky bit (t, ca pe /tmp) împiedică utilizatorii să șteargă fișierele altora.

De ce contează: dacă un binar SUID root permite rularea de comenzi arbitrare, citirea oricărui fișier sau are o vulnerabilitate, un utilizator local poate deveni root. De aceea, ca parte din hardening și audit, listezi toate binarele SUID/SGID și compari cu o listă cunoscută:

BASH
find / -xdev -type f \( -perm -4000 -o -perm -2000 \) -exec ls -l {} \; 2>/dev/null

Măsuri defensive:

  • Elimini SUID de pe binarele care nu au nevoie (chmod u-s fisier).
  • Monitorizezi apariția de binare SUID noi (de exemplu cu auditd sau un instrument de integritate a fișierelor, precum AIDE).
  • Montezi partițiile de date cu opțiunea nosuid.

Ce urmărește intervievatorul: Arată dacă știi mecanismele de escaladare locală din perspectiva celui care face hardening. Mulți candidați cunosc doar chmod de bază.

28 Junior

Unde cauți logurile importante pentru securitate pe un server Linux?

Răspuns scurt: În /var/log/ (de exemplu auth.log pe Debian/Ubuntu sau secure pe RHEL pentru autentificări) și în journal-ul systemd, interogat cu journalctl; plus logurile aplicațiilor și ale auditd, dacă e activ.

Locațiile depind de distribuție și de configurarea rsyslog/systemd-journald:

  • Autentificări și sudo: /var/log/auth.log (Debian, Ubuntu) sau /var/log/secure (RHEL, Rocky, Amazon Linux 2).
  • Mesaje generale de sistem: /var/log/syslog sau /var/log/messages.
  • Journal systemd: binar, citit cu journalctl.
  • Audit: /var/log/audit/audit.log, dacă rulează auditd (execuții de comenzi, acces la fișiere sensibile).
  • Aplicații: de exemplu /var/log/nginx/access.log, /var/log/apache2/, logurile bazei de date.
  • Istoric de logări: comenzile last (din wtmp), lastb (încercări eșuate, din btmp) și lastlog.

Exemple utile cu journalctl:

BASH
journalctl -u ssh --since "2026-10-30 08:00" --until "2026-10-30 12:00"
journalctl -p warning -b
journalctl _COMM=sudo --since today

(Pe unele distribuții unitatea se numește sshd, nu ssh.)

Aspecte importante pentru un analist:

  • Logurile locale pot fi șterse sau modificate de cineva care a obținut root. De aceea trebuie trimise în timp real spre un SIEM sau un server central.
  • Ceasul trebuie sincronizat (NTP), altfel corelarea evenimentelor între sisteme devine nesigură.
  • Rotația (logrotate) și retenția trebuie să păstreze suficient istoric pentru investigații.

Ce urmărește intervievatorul: Se verifică familiaritatea practică cu sistemul. Greșeala tipică este să știi o singură cale și să nu menționezi colectarea centralizată.

29 Junior

Ce comenzi folosești ca să vezi ce procese rulează și ce conexiuni de rețea are un server Linux?

Răspuns scurt: Pentru procese, ps aux, ps -ef --forest sau top; pentru conexiuni și porturi, ss -tulpn (porturi ascultate) și ss -tnp (conexiuni stabilite), cu lsof -i ca alternativă.

Primul pas la orice verificare pe un server este să afli ce rulează și cu cine vorbește.

Procese:

BASH
ps aux --sort=-%cpu | head
ps -ef --forest
ls -l /proc/1234/exe
cat /proc/1234/cmdline | tr '\0' ' '

--forest arată relația părinte-copil, foarte utilă: un bash pornit de procesul serverului web (www-data) este suspect. Link-ul /proc/<pid>/exe arată binarul real, chiar dacă procesul și-a schimbat numele afișat; dacă binarul a fost șters de pe disc, apare marcat (deleted), un semnal clasic de alarmă.

Rețea:

BASH
ss -tulpn
ss -tnp state established
lsof -i -P -n

ss -tulpn arată porturile TCP/UDP pe care se ascultă și procesul asociat. Întrebările pe care ți le pui: serviciul ar trebui să asculte pe 0.0.0.0 (toate interfețele) sau doar pe 127.0.0.1? Există porturi neașteptate? Conexiunile stabilite spre IP-uri externe necunoscute aparțin unor procese legitime?

netstat face lucruri similare, dar e considerat învechit pe distribuțiile moderne și uneori nici nu e instalat.

Atenție: pe un sistem compromis serios, uneltele locale pot fi înlocuite, așa că rezultatele se compară cu telemetria externă (EDR, loguri de firewall, flow logs).

Ce urmărește intervievatorul: Verifică dacă știi să faci triere de bază pe un host. Greșeala tipică este să nu legi procesul de conexiune sau de procesul părinte.

30 Junior

Cum securizezi accesul SSH pe un server expus la internet?

Răspuns scurt: Autentificare doar cu chei, fără parole, root dezactivat la login, acces restrâns pe IP sau prin VPN/bastion, limitarea încercărilor (de exemplu fail2ban) și monitorizarea logurilor de autentificare.

SSH expus public primește constant încercări automate de logare. Măsurile principale se configurează în /etc/ssh/sshd_config (sau în fișiere din /etc/ssh/sshd_config.d/ pe versiunile moderne de OpenSSH):

PermitRootLogin no
PasswordAuthentication no
KbdInteractiveAuthentication no
PubkeyAuthentication yes
AllowGroups ssh-users
MaxAuthTries 3
LoginGraceTime 30
X11Forwarding no

După modificare se verifică sintaxa cu sshd -t și se reîncarcă serviciul, păstrând o sesiune deschisă ca să nu te blochezi singur.

Alte măsuri:

  • Chei puternice: ssh-keygen -t ed25519, cu passphrase pe cheia privată.
  • Restricție de rețea: SSH accesibil doar din IP-urile de administrare, printr-un bastion host sau VPN. În AWS, poți evita complet portul 22 deschis folosind Systems Manager Session Manager.
  • Limitarea încercărilor: fail2ban blochează temporar IP-urile cu multe eșecuri.
  • MFA pentru acces privilegiat, de exemplu prin certificate SSH cu durată scurtă emise după autentificare SSO.
  • Actualizări: OpenSSH a avut vulnerabilități critice (de exemplu CVE-2024-6387, „regreSSHion”), deci se actualizează cu prioritate.
  • Monitorizare: alertă la logări reușite din surse neobișnuite, la chei noi adăugate în authorized_keys.

Mutarea portului de pe 22 reduce zgomotul din loguri, dar nu este un control de securitate real.

Ce urmărește intervievatorul: Se verifică hardening-ul practic. Greșeala tipică este să propui doar schimbarea portului sau să uiți de sesiunea de rezervă când modifici configurația.

31 Mid

Scrie o comandă care afișează primele 10 IP-uri cu cele mai multe încercări SSH eșuate din auth.log.

Răspuns scurt: Filtrezi liniile „Failed password” cu grep, extragi IP-ul de după cuvântul „from”, apoi numeri cu sort | uniq -c | sort -rn | head.

O linie tipică arată așa:

Oct 30 03:12:44 web01 sshd[2211]: Failed password for invalid user admin from 203.0.113.45 port 51122 ssh2

Poziția IP-ului diferă între variantele „for user” și „for invalid user”, deci e mai sigur să extragi câmpul de după from decât să numeri coloanele:

BASH
grep "Failed password" /var/log/auth.log \
  | awk '{for (i=1; i<=NF; i++) if ($i == "from") print $(i+1)}' \
  | sort | uniq -c | sort -rn | head -10

Rezultatul arată numărul de încercări și IP-ul, descrescător.

Variante utile:

BASH
grep -oP 'Failed password .* from \K[0-9.]+' /var/log/auth.log | sort | uniq -c | sort -rn | head
zgrep -h "Failed password" /var/log/auth.log* | awk '{for(i=1;i<=NF;i++) if($i=="from") print $(i+1)}' | sort | uniq -c | sort -rn | head

grep -P (Perl regex) există în GNU grep, nu și în grep-ul implicit de pe macOS. zgrep caută și în fișierele rotite comprimate.

Ca analist, următorul pas contează mai mult decât comanda: verifici dacă vreunul dintre aceste IP-uri are și un Accepted password sau Accepted publickey. Multe eșecuri urmate de un succes de la aceeași sursă înseamnă un posibil cont compromis și se escaladează imediat:

BASH
grep "Accepted" /var/log/auth.log | grep 203.0.113.45

Ce urmărește intervievatorul: Exercițiu practic frecvent. Se verifică stăpânirea pipeline-urilor shell și gândirea de după comandă; greșeala tipică este awk '{print $11}', care greșește la „invalid user”.

32 Mid

Pe ce mecanisme de persistență te uiți când verifici un server Linux suspect?

Răspuns scurt: Verifici joburile cron, unitățile și timerele systemd, cheile din authorized_keys, fișierele de inițializare ale shell-ului, conturile noi sau cu UID 0, regulile sudo și binarele sau modulele de kernel modificate recent.

Persistența înseamnă orice mecanism prin care accesul neautorizat supraviețuiește unei reporniri sau schimbării de parolă. Lista de verificare pe care aș urma-o:

  • Cron: crontab -l pentru fiecare utilizator, /etc/crontab, /etc/cron.d/, /etc/cron.{hourly,daily}/, /var/spool/cron/.
  • systemd: servicii și timere create recent.
BASH
systemctl list-unit-files --state=enabled
systemctl list-timers --all
find /etc/systemd /usr/lib/systemd /home/*/.config/systemd -name '*.service' -mtime -14 2>/dev/null
  • SSH: ~/.ssh/authorized_keys pentru toți utilizatorii, inclusiv root; chei necunoscute sau opțiuni command= neobișnuite.
  • Conturi: utilizatori noi în /etc/passwd, mai ales cu UID 0 (awk -F: '$3==0' /etc/passwd), parole setate pe conturi de serviciu.
  • sudo: /etc/sudoers și /etc/sudoers.d/, reguli NOPASSWD neașteptate.
  • Inițializarea shell-ului: .bashrc, .profile, /etc/profile.d/.
  • Încărcare de biblioteci: /etc/ld.so.preload ar trebui de obicei să nu existe.
  • Kernel: module încărcate (lsmod) necunoscute.
  • Fișiere modificate recent în directoarele de binare și în webroot (de exemplu fișiere PHP noi într-un site).

Verificarea integrității pachetelor ajută: rpm -Va pe RHEL sau debsums -c pe Debian arată binarele care diferă de cele instalate. Toate constatările se documentează cu timestamp, iar pe un incident real se lucrează după procedura de colectare a dovezilor.

Ce urmărește intervievatorul: Se verifică dacă ai o metodă completă, nu doar „mă uit în cron”. Greșeala frecventă: uitarea de systemd timers și authorized_keys.

33 Mid

Care e diferența dintre a lucra ca root și a folosi sudo și cum configurezi corect sudoers?

Răspuns scurt: sudo îți dă privilegii doar pentru comenzi anume, după autentificare, și lasă urme în loguri pe numele tău; logarea directă ca root ascunde cine a făcut ce și dă puteri nelimitate permanent.

Root are UID 0 și poate face orice. Dacă mai mulți administratori folosesc direct contul root, logurile arată doar „root a făcut X”, fără să știi cine.

sudo rulează o comandă cu privilegii ridicate, după ce utilizatorul se autentifică cu propria parolă (sau alt factor). Avantaje:

  • Responsabilitate: fiecare comandă apare în loguri asociată utilizatorului real.
  • Least privilege: poți permite doar comenzile necesare.
  • Revocare simplă: scoți utilizatorul din grup, fără să schimbi parola root.

Configurare: se editează doar cu visudo (verifică sintaxa înainte de salvare), ideal în fișiere separate din /etc/sudoers.d/:

# echipa web poate reporni doar nginx
%webops ALL=(root) /usr/bin/systemctl restart nginx, /usr/bin/systemctl reload nginx

# logare detaliată a sesiunilor sudo
Defaults log_output
Defaults logfile="/var/log/sudo.log"

Greșeli frecvente:

  • ALL=(ALL) NOPASSWD: ALL pentru conturi de utilizatori obișnuiți sau de aplicații.
  • Permiterea unor programe care pot lansa un shell (editoare, interpretoare, less, find cu -exec): practic dai root complet.
  • Wildcard-uri în argumente, care permit mai mult decât ai intenționat.

Din perspectiva SOC, merită alerte pe: modificări în sudoers, utilizări de sudo eșuate repetat, sudo su - sau sudo -i de la conturi care nu le folosesc de obicei.

Ce urmărește intervievatorul: Se verifică înțelegerea responsabilității și a least privilege pe Linux. Mulți nu știu că anumite programe permise în sudo echivalează cu root complet.

34 Senior

Ești chemat la un server Linux despre care se crede că e compromis. Care sunt primii pași?

Răspuns scurt: Nu repornești și nu „cureți” imediat; confirmi autorizarea și procedura, izolezi serverul în rețea păstrându-l pornit, colectezi întâi datele volatile (memorie, procese, conexiuni), apoi imaginea discului, documentând tot.

Reflexul de a reporni sau de a șterge fișierul suspect distruge dovezi și poate alerta atacatorul. Ordinea pe care aș urma-o, conform principiului ordinii volatilității (RFC 3227):

  • Coordonare: anunț incident lead-ul, deschid un tichet, notez fiecare acțiune cu ora. Stabilesc cu proprietarul sistemului impactul izolării asupra business-ului.
  • Izolare în rețea, nu oprire: security group sau VLAN de carantină care permite doar accesul echipei de investigație. Astfel oprești mișcarea laterală și exfiltrarea, dar păstrezi memoria.
  • Colectare volatilă, de preferat cu unelte de încredere aduse de pe un mediu extern, nu cu binarele de pe server:
BASH
date -u; uptime; who -a
ps auxwwf > procese.txt
ss -tanp > conexiuni.txt
ls -l /proc/*/exe 2>/dev/null | grep deleted
  • Memoria RAM cu un instrument dedicat (de exemplu AVML sau LiME), dacă procedura o cere.
  • Imaginea discului sau, în cloud, un snapshot al volumului, cu hash calculat pentru integritate.
  • Loguri copiate și comparate cu ce există deja în SIEM, pentru că cele locale pot fi alterate.

Abia după colectare urmează analiza (cronologie, cale de intrare, persistență, conturi afectate) și eradicarea. Pentru un server compromis cu root, recomandarea standard este reconstruirea dintr-o imagine curată, nu curățarea manuală, plus rotirea tuturor secretelor la care serverul a avut acces.

Ce urmărește intervievatorul: La senior se verifică disciplina în răspunsul la incidente. Greșeala tipică și gravă este repornirea sau ștergerea malware-ului înainte de colectarea dovezilor.

Criptografie aplicată

35 Junior

Care este diferența dintre criptarea simetrică și cea asimetrică și când o folosești pe fiecare?

Răspuns scurt: Simetrica folosește aceeași cheie pentru criptare și decriptare și e rapidă (AES); asimetrica folosește o pereche cheie publică–privată și rezolvă schimbul de chei și semnăturile (RSA, ECC). În practică se combină.

Criptarea simetrică (de exemplu AES, ChaCha20): o singură cheie secretă. Este foarte rapidă, deci potrivită pentru volume mari de date: discuri criptate, baze de date, traficul dintr-o sesiune TLS. Problema: cum transmiți cheia în siguranță celeilalte părți?

Criptarea asimetrică (RSA, criptografie pe curbe eliptice, de exemplu X25519, ECDSA, Ed25519): fiecare parte are o cheie publică, distribuită liber, și o cheie privată, păstrată secret. Ce criptezi cu cheia publică poate fi decriptat doar cu cea privată. Este mult mai lentă, dar rezolvă două probleme:

  • Schimbul de chei fără un secret comun prealabil (de exemplu Diffie-Hellman pe curbe eliptice, ECDHE).
  • Semnăturile digitale: semnezi cu cheia privată, oricine verifică cu cea publică.

În practică se folosesc împreună (criptare hibridă):

  • În TLS, partea asimetrică autentifică serverul și stabilește o cheie de sesiune, apoi datele sunt criptate simetric cu AES-GCM sau ChaCha20-Poly1305.
  • La email criptat (PGP, S/MIME), mesajul e criptat cu o cheie simetrică aleatoare, iar aceasta e criptată cu cheia publică a destinatarului.

Despre dimensiuni: un AES pe 128 sau 256 de biți e considerat sigur; pentru RSA recomandările actuale pornesc de la 2048 de biți, iar curbele eliptice obțin securitate comparabilă cu chei mult mai scurte.

Ce urmărește intervievatorul: Întrebare de bază aproape garantată. Greșeala tipică este să spui că una e „mai sigură” decât cealaltă, în loc să explici rolul fiecăreia.

36 Junior

Care e diferența dintre hashing, criptare și encoding?

Răspuns scurt: Encoding-ul (Base64) doar schimbă reprezentarea și e reversibil fără cheie; criptarea e reversibilă doar cu cheia; hash-ul este o funcție unidirecțională care produce o amprentă de lungime fixă și nu se poate inversa.

Cele trei sunt confundate des, iar confuzia duce la greșeli reale de securitate.

  • Encoding (Base64, URL encoding, hex): transformă datele ca să poată fi transportate sau afișate. Nu oferă nicio protecție. Un „token” sau o parolă în Base64 este practic text clar:
BASH
echo -n 'parola123' | base64        # cGFyb2xhMTIz
echo 'cGFyb2xhMTIz' | base64 -d     # parola123
  • Criptare (AES, RSA): protejează confidențialitatea. Datele pot fi recuperate, dar doar de cine are cheia.
  • Hashing (SHA-256, SHA-3): produce o valoare de lungime fixă, iar o modificare minimă a intrării schimbă complet rezultatul. Nu există „decriptare”. Folosit pentru integritate: compari hash-ul unui fișier descărcat cu cel publicat, identifici fișiere malware după hash în threat intelligence.
BASH
sha256sum instalare.iso

Proprietăți cerute unei funcții de hash criptografice: rezistență la preimagine (din hash nu găsești intrarea) și la coliziuni (nu găsești două intrări cu același hash). MD5 și SHA-1 au coliziuni practice demonstrate și nu se mai folosesc pentru semnături sau integritate în context de securitate.

Pentru parole nu se folosește un hash rapid simplu, ci funcții dedicate, lente (bcrypt, scrypt, Argon2). HMAC combină un hash cu o cheie secretă și dovedește atât integritatea, cât și autenticitatea mesajului.

Ce urmărește intervievatorul: Se verifică precizia conceptuală. Greșeala clasică este să numești Base64 „criptare” sau să spui că un hash „se decriptează”.

37 Junior

Cum ar trebui stocate parolele utilizatorilor într-o aplicație?

Răspuns scurt: Niciodată în clar sau criptate reversibil, ci ca hash cu o funcție lentă, dedicată parolelor (Argon2id, bcrypt, scrypt), cu salt unic per utilizator, generat automat de bibliotecă.

Dacă baza de date este furată, trebuie să fie cât mai greu de recuperat parolele originale, pentru că oamenii le refolosesc pe alte site-uri.

Ce nu se face:

  • Parole în clar sau criptate cu o cheie (cine are cheia, are toate parolele).
  • MD5 sau SHA-256 simplu: sunt rapide, deci o placă grafică poate testa un număr imens de variante pe secundă, iar parolele comune se găsesc instant în tabele precalculate.

Ce se face:

  • Funcții lente, cu factor de cost ajustabil: Argon2id (recomandarea principală OWASP), scrypt, bcrypt, iar PBKDF2 acolo unde e cerută conformitate FIPS.
  • Salt unic, aleatoriu, per parolă: două parole identice produc hash-uri diferite, iar tabelele precalculate devin inutile. Bibliotecile moderne îl generează și îl stochează în același șir.
  • Opțional, un pepper: un secret comun ținut în afara bazei de date (de exemplu într-un KMS).

Exemplu în Python, cu biblioteca argon2-cffi:

PYTHON
from argon2 import PasswordHasher
from argon2.exceptions import VerifyMismatchError

ph = PasswordHasher()                # parametri impliciți rezonabili
h = ph.hash("parola-utilizatorului")  # include algoritmul, parametrii și saltul

def verifica(hash_salvat, parola):
    try:
        return ph.verify(hash_salvat, parola)
    except VerifyMismatchError:
        return False

Se adaugă: verificarea parolelor noi în liste de parole compromise, limitarea încercărilor de login și MFA. Când crește puterea de calcul, crești factorul de cost și refaci hash-ul la următoarea autentificare reușită.

Ce urmărește intervievatorul: Se verifică o greșeală care apare încă în aplicații reale. Răspunsul slab tipic este „le criptez cu AES” sau „folosesc SHA-256 cu salt”.

38 Junior

Ce este o semnătură digitală și ce garanții oferă?

Răspuns scurt: O semnătură digitală este un hash al mesajului semnat cu cheia privată a autorului; oricine o verifică cu cheia publică și obține garanția integrității, a autenticității și a non-repudierii.

Procesul simplificat:

  • Expeditorul calculează hash-ul mesajului (de exemplu SHA-256).
  • Semnează hash-ul cu cheia sa privată (algoritmi precum RSA-PSS, ECDSA, Ed25519).
  • Destinatarul recalculează hash-ul mesajului primit și verifică semnătura cu cheia publică a expeditorului.

Dacă verificarea reușește, știi trei lucruri:

  • Integritate: mesajul nu a fost modificat după semnare, nici măcar un bit.
  • Autenticitate: a fost semnat de cineva care deține cheia privată corespunzătoare.
  • Non-repudiere: autorul nu poate nega ulterior că a semnat, atâta timp cât cheia privată nu i-a fost compromisă.

Semnătura nu oferă confidențialitate: mesajul poate rămâne citibil de oricine.

Unde o întâlnești în securitate:

  • Certificate TLS: o autoritate de certificare semnează certificatul serverului.
  • Actualizări software și pachete: managerii de pachete (apt, dnf) verifică semnăturile, iar sistemele de operare verifică semnătura codului (code signing).
  • Commit-uri Git semnate și semnarea imaginilor de containere.
  • JWT semnate cu RS256 sau ES256.
  • DKIM la email.

Punctul critic este legătura dintre cheia publică și identitate: de unde știi că acea cheie publică aparține cu adevărat expeditorului? Asta rezolvă PKI-ul, prin certificate.

Ce urmărește intervievatorul: Se verifică înțelegerea mecanismului și a garanțiilor exacte. Greșeala frecventă este să spui că semnătura „criptează mesajul”.

39 Junior

Explică pe înțeles ce se întâmplă când un browser deschide un site prin HTTPS.

Răspuns scurt: Browserul și serverul fac un handshake TLS: serverul își prezintă certificatul, browserul îl verifică, cele două părți stabilesc o cheie de sesiune prin schimb de chei, apoi tot traficul HTTP circulă criptat și cu protecție de integritate.

HTTPS înseamnă HTTP peste TLS. Pașii, simplificat pentru TLS 1.3:

  • ClientHello: browserul trimite versiunile și algoritmii suportați, partea lui din schimbul de chei și numele site-ului dorit (SNI).
  • ServerHello: serverul alege algoritmii, trimite partea lui din schimbul de chei, apoi certificatul și o semnătură care dovedește că deține cheia privată asociată.
  • Verificarea certificatului de către browser: e semnat de o autoritate de certificare (CA) de încredere, prin lanțul de certificate intermediare; numele din certificat se potrivește cu domeniul; nu a expirat; nu a fost revocat.
  • Cheia de sesiune: ambele părți derivă aceeași cheie simetrică din schimbul ECDHE, fără ca ea să circule vreodată pe rețea.
  • Date criptate: cererile și răspunsurile HTTP sunt criptate cu un algoritm AEAD (de exemplu AES-GCM), care asigură și integritatea.

TLS 1.3 face handshake-ul într-o singură călătorie dus-întors și a eliminat algoritmii vechi. TLS 1.0 și 1.1 sunt depreciate oficial (RFC 8996), iar SSL nu mai trebuie folosit deloc.

Ce nu garantează HTTPS: că site-ul e legitim. Un site de phishing poate avea și el certificat valid, pentru că certificatele de tip DV dovedesc doar controlul asupra domeniului. Lacătul înseamnă „conexiune criptată spre acest domeniu”, nu „site de încredere”.

Pentru verificare manuală:

BASH
openssl s_client -connect exemplu.ro:443 -servername exemplu.ro </dev/null | openssl x509 -noout -subject -issuer -dates

Ce urmărește intervievatorul: Se verifică înțelegerea unui proces folosit permanent. Greșeala tipică este ideea că lacătul garantează un site sigur.

40 Junior

Ce este o PKI și ce rol are o autoritate de certificare?

Răspuns scurt: PKI este infrastructura care leagă cheile publice de identități prin certificate; autoritatea de certificare (CA) verifică identitatea și semnează certificatele, iar ceilalți au încredere în ea prin lista de CA-uri rădăcină.

O cheie publică singură nu spune cui aparține. PKI (Public Key Infrastructure) rezolvă problema prin:

  • Certificate X.509: documente care conțin cheia publică, numele subiectului (de exemplu domeniul), perioada de valabilitate, utilizările permise și semnătura emitentului.
  • Autorități de certificare: o CA rădăcină (root), foarte protejată, de obicei offline, semnează CA-uri intermediare, care semnează certificatele finale.
  • Magazine de încredere (trust stores): sistemul de operare și browserele vin cu lista de CA-uri rădăcină acceptate.
  • Revocare: liste CRL sau verificări OCSP, pentru certificate compromise înainte de expirare.
  • Certificate Transparency: jurnale publice în care sunt înregistrate certificatele emise, ca emiterile greșite să poată fi observate.

Pe lângă PKI-ul public, multe firme au o PKI internă (de exemplu Active Directory Certificate Services) pentru servere interne, autentificarea dispozitivelor în Wi-Fi (802.1X) sau autentificare reciprocă mTLS între servicii.

Ce verifică un analist:

  • Certificate expirate sau pe cale să expire (o cauză frecventă de întreruperi).
  • Certificate auto-semnate pe servicii de producție.
  • Algoritmi slabi (semnături SHA-1, chei RSA scurte).
  • Certificate emise pentru domeniile firmei pe care nu le-ați cerut, observate prin monitorizarea Certificate Transparency, un posibil semn de phishing sau de compromitere.
  • Șabloane de certificate prea permisive în PKI-ul intern, care pot permite escaladare de privilegii.

Ce urmărește intervievatorul: Se verifică dacă înțelegi de unde vine încrederea în HTTPS și în semnături. Mulți nu știu de lanțul de certificate și de Certificate Transparency.

41 Mid

De ce modul ECB este nesigur și ce mod de operare ai alege pentru AES?

Răspuns scurt: ECB criptează fiecare bloc independent, deci blocuri identice dau rezultate identice și tiparele datelor rămân vizibile; pentru date noi se alege un mod autentificat, ca AES-GCM, cu un nonce unic pentru fiecare mesaj.

AES criptează blocuri de 16 octeți. Modul de operare stabilește cum se leagă blocurile unui mesaj mai lung.

  • ECB (Electronic Codebook): fiecare bloc e criptat separat, cu aceeași cheie. Două blocuri identice de text clar produc două blocuri identice criptate. Exemplul celebru este o imagine criptată în ECB în care conturul se vede în continuare. În plus, blocurile pot fi reordonate sau înlocuite fără să se observe.
  • CBC: fiecare bloc se combină cu cel criptat anterior, folosind un IV aleatoriu. Ascunde tiparele, dar nu oferă integritate; implementările care dezvăluie erori de padding au dus la atacuri de tip „padding oracle”.
  • GCM: mod de tip AEAD (criptare autentificată), care oferă confidențialitate și integritate printr-un tag de autentificare. Dacă cineva modifică datele, decriptarea eșuează.

Regula critică la GCM: nonce-ul nu se repetă niciodată cu aceeași cheie. Reutilizarea lui compromite grav securitatea.

Exemplu corect în Python, cu biblioteca cryptography:

PYTHON
import os
from cryptography.hazmat.primitives.ciphers.aead import AESGCM

cheie = AESGCM.generate_key(bit_length=256)
aes = AESGCM(cheie)
nonce = os.urandom(12)                       # 96 de biți, nou la fiecare mesaj
criptat = aes.encrypt(nonce, b"date sensibile", b"id-client-42")
clar = aes.decrypt(nonce, criptat, b"id-client-42")

Al treilea parametru sunt date asociate: nu sunt criptate, dar sunt autentificate. Concluzia practică: folosești biblioteci de nivel înalt și moduri AEAD, nu îți construiești singur schema.

Ce urmărește intervievatorul: Se verifică înțelegerea dincolo de „folosim AES”. Greșeala tipică este să crezi că alegerea algoritmului e suficientă, fără mod și fără gestionarea nonce-ului.

42 Mid

Ce este Perfect Forward Secrecy și de ce contează?

Răspuns scurt: Perfect Forward Secrecy înseamnă că fiecare sesiune folosește chei efemere, așa că, dacă cheia privată a serverului e furată mai târziu, traficul înregistrat anterior nu poate fi decriptat.

În schimbul de chei RSA clasic din TLS 1.2, browserul genera un secret și îl cripta cu cheia publică RSA a serverului. Dacă cineva înregistra traficul ani de zile și apoi obținea cheia privată a serverului (printr-o breșă, printr-o vulnerabilitate sau printr-o cerere legală), putea decripta retroactiv toate sesiunile.

Cu Perfect Forward Secrecy (PFS), cheile de sesiune sunt derivate printr-un schimb Diffie-Hellman efemer, de obicei pe curbe eliptice (ECDHE). Fiecare conexiune folosește o pereche nouă de chei temporare, șterse după sesiune. Cheia privată a certificatului servește doar la autentificare (semnează parametrii schimbului), nu la derivarea cheii de sesiune. Furtul ei ulterior nu ajută la decriptarea traficului vechi.

Situația pe versiuni:

  • TLS 1.3: PFS este obligatoriu, schimbul RSA static a fost eliminat.
  • TLS 1.2: depinde de suitele de criptare; trebuie preferate cele cu ECDHE, de exemplu ECDHE-RSA-AES128-GCM-SHA256, și dezactivate cele cu schimb RSA static.

Implicație practică pentru apărare: PFS face imposibilă decriptarea pasivă a traficului de către echipamente care primesc doar cheia privată a serverului. Inspecția TLS în rețelele companiilor trebuie făcută de un proxy activ, aflat la mijlocul conexiunii, ceea ce implică instalarea unui certificat de CA intern pe dispozitive și politici clare de confidențialitate.

Verificare: unelte precum testssl.sh sau nmap --script ssl-enum-ciphers arată ce suite acceptă un server.

Ce urmărește intervievatorul: Se verifică dacă înțelegi rolul diferit al cheii certificatului și al cheilor de sesiune. Greșeala tipică este să crezi că PFS „criptează mai puternic”.

43 Mid

Cum gestionezi cheile și secretele (parole, API keys) într-o organizație?

Răspuns scurt: Le ții într-un sistem dedicat (KMS, HSM, vault de secrete), nu în cod sau în fișiere de configurare, cu acces pe principiul least privilege, rotație periodică, audit al accesului și detecția secretelor scăpate în repository-uri.

Criptografia este la fel de puternică precum protecția cheilor. Cele mai multe probleme reale nu vin din algoritmi slabi, ci din chei și parole ținute prost.

Principii:

  • Unde stau: un serviciu de management al cheilor (AWS KMS, Azure Key Vault, Google Cloud KMS), un manager de secrete (AWS Secrets Manager, HashiCorp Vault) sau un HSM (modul hardware din care cheia privată nu poate fi extrasă) pentru cheile cele mai sensibile, cum ar fi CA-urile rădăcină.
  • Envelope encryption: datele sunt criptate cu o cheie de date, iar aceasta e criptată cu o cheie master care nu părăsește KMS-ul. Rotirea cheii master nu impune recriptarea tuturor datelor.
  • Acces: aplicațiile primesc secretele la rulare, prin roluri cu identitate (de exemplu un rol IAM), nu prin chei statice copiate în fișiere.
  • Rotație: periodică și imediată la suspiciune de compromitere sau la plecarea cuiva cu acces. Secretele cu durată scurtă de viață reduc fereastra de risc.
  • Audit: fiecare utilizare a unei chei sensibile e jurnalizată (de exemplu în CloudTrail) și urmărită.
  • Separarea rolurilor: cine administrează cheile nu are neapărat acces la datele criptate.

Detecție și prevenire a scurgerilor:

  • Scanere de secrete în pipeline și în repository-uri (de exemplu gitleaks, trufflehog, secret scanning din platforma Git).
  • Hook-uri pre-commit.
  • Un secret împins o dată într-un repository se consideră compromis chiar dacă a fost șters ulterior, pentru că rămâne în istoric. Se rotește imediat.

Ce urmărește intervievatorul: Se verifică maturitatea practică: problema reală e gestionarea cheilor. Greșeala tipică este să crezi că ștergerea commit-ului rezolvă un secret scăpat.

44 Senior

Ce este criptografia post-cuantică și ce ar trebui să facă o organizație acum?

Răspuns scurt: Sunt algoritmi rezistenți la calculatoarele cuantice, standardizați de NIST în 2024 (ML-KEM, ML-DSA, SLH-DSA). Acum se face inventarul folosirii criptografiei, se planifică migrarea și se urmărește crypto agility, cu prioritate pentru datele cu viață lungă.

Un calculator cuantic suficient de mare ar putea rula algoritmul lui Shor, care sparge RSA și criptografia pe curbe eliptice, adică exact schimbul de chei și semnăturile folosite azi. Criptografia simetrică (AES) și funcțiile hash sunt mult mai puțin afectate; în general se recomandă chei AES de 256 de biți pentru o marjă suplimentară.

În august 2024, NIST a publicat primele standarde post-cuantice:

  • FIPS 203, ML-KEM (derivat din CRYSTALS-Kyber): stabilirea cheilor.
  • FIPS 204, ML-DSA (derivat din CRYSTALS-Dilithium): semnături.
  • FIPS 205, SLH-DSA (derivat din SPHINCS+): semnături bazate pe hash.

De ce contează deja: riscul „harvest now, decrypt later”. Trafic sau date criptate care sunt înregistrate azi ar putea fi decriptate peste ani. Pentru date care trebuie să rămână confidențiale mult timp (sănătate, secrete comerciale, date de stat), riscul există de acum.

Ce poate face o organizație acum:

  • Inventar criptografic: unde se folosesc RSA/ECC (TLS, VPN, PKI internă, semnarea codului, aplicații proprii, furnizori).
  • Crypto agility: aplicații în care algoritmul se schimbă din configurare, nu prin rescrierea codului.
  • Abordare hibridă: combinarea unui algoritm clasic cu unul post-cuantic, deja disponibilă în unele browsere și biblioteci TLS pentru schimbul de chei.
  • Discuții cu furnizorii despre planurile lor de migrare.
  • Prioritizare după durata de viață a datelor și după criticitatea sistemelor.

Momentul în care va exista un calculator cuantic relevant este incert, iar un senior trebuie să comunice incertitudinea fără alarmism.

Ce urmărește intervievatorul: La senior se verifică dacă urmărești evoluțiile și poți transforma un risc pe termen lung în plan. Greșeala tipică este alarmismul sau, invers, ignorarea completă a subiectului.

Autentificare, IAM și MFA

45 Junior

Care este diferența dintre autentificare și autorizare?

Răspuns scurt: Autentificarea răspunde la „cine ești?” (verificarea identității), iar autorizarea la „ce ai voie să faci?” (verificarea permisiunilor), după ce identitatea a fost stabilită.

Sunt doi pași distincți, iar multe vulnerabilități apar când sunt amestecați.

Autentificarea (AuthN) verifică identitatea, prin unul sau mai mulți factori:

  • ceva ce știi: parolă, PIN;
  • ceva ce ai: telefon cu aplicație, cheie de securitate hardware, smart card;
  • ceva ce ești: amprentă, recunoaștere facială.

Autorizarea (AuthZ) decide, pe baza identității și a contextului, ce resurse poți accesa și ce operații poți face: citire, modificare, aprobare de plăți. Se implementează prin roluri (RBAC), atribute (ABAC), liste de control al accesului sau politici, de exemplu politicile IAM din AWS.

Exemplu: te loghezi în aplicația băncii cu parolă și cod (autentificare reușită). Când încerci să vezi contul altui client modificând ID-ul din URL, aplicația trebuie să refuze (autorizare). Dacă nu refuză, avem Broken Access Control, prima categorie din OWASP Top 10 2021.

În HTTP, codurile reflectă diferența: 401 Unauthorized înseamnă de fapt „neautentificat”, iar 403 Forbidden înseamnă „autentificat, dar fără permisiune”.

Mai apare și al treilea A, Accounting (sau auditul): jurnalizarea a ce a făcut fiecare identitate, esențială pentru investigații. Împreună formează modelul AAA.

Ce urmărește intervievatorul: Întrebare de bază care filtrează candidații nepregătiți. Greșeala tipică este folosirea termenilor ca sinonime sau inversarea codurilor 401 și 403.

46 Junior

Ce este MFA și de ce codurile prin SMS sunt considerate mai slabe decât alte metode?

Răspuns scurt: MFA cere cel puțin doi factori din categorii diferite. SMS-ul e mai slab pentru că poate fi interceptat sau redirecționat (SIM swapping) și, ca orice cod, poate fi introdus de victimă pe un site de phishing.

MFA (Multi-Factor Authentication) combină factori din categorii diferite: ceva ce știi, ceva ce ai, ceva ce ești. Două parole nu înseamnă MFA. Valoarea MFA este că o parolă furată singură nu mai ajunge.

Metode, aproximativ de la mai slabă la mai puternică:

  • SMS sau apel vocal: vulnerabil la SIM swapping (convingerea operatorului să transfere numărul pe altă cartelă), la slăbiciuni ale rețelei de telecomunicații și la phishing.
  • Coduri TOTP dintr-o aplicație (Google Authenticator, Microsoft Authenticator, Aegis): codul e generat local, deci SIM swapping nu mai contează, dar poate fi tot cerut de o pagină de phishing.
  • Notificări push: comode, dar vulnerabile la „MFA fatigue”, când utilizatorul aprobă din reflex. Varianta cu number matching (introduci un număr afișat pe ecran) reduce riscul.
  • FIDO2/WebAuthn: chei de securitate hardware sau passkeys. Sunt rezistente la phishing, pentru că browserul leagă criptografic autentificarea de domeniul real; un site fals nu poate obține un răspuns valid.

Recomandări practice:

  • MFA pentru toate conturile, cu prioritate pentru email, VPN, acces la cloud și conturile de administrator.
  • Metode rezistente la phishing pentru administratori și conturile critice.
  • Procese sigure de recuperare: resetarea MFA prin helpdesk este o țintă preferată a ingineriei sociale.

Chiar și MFA prin SMS este mult mai bun decât deloc; nu e un motiv să lipsească MFA.

Ce urmărește intervievatorul: Se verifică dacă știi că nu toate tipurile de MFA sunt egale. Greșeala tipică este fie „MFA rezolvă tot”, fie „SMS-ul e inutil”.

47 Junior

Care e diferența dintre SAML, OAuth 2.0 și OpenID Connect?

Răspuns scurt: OAuth 2.0 este un protocol de autorizare delegată (acces la resurse prin token-uri); OpenID Connect adaugă peste el autentificarea (cine este utilizatorul); SAML este un standard mai vechi, bazat pe XML, folosit mult pentru SSO în aplicațiile enterprise.

Toate trei permit ca un furnizor de identitate (IdP, de exemplu Microsoft Entra ID, Okta, Google) să se ocupe de autentificare, iar aplicațiile să aibă încredere în el. Rezultatul este SSO: o singură autentificare, cu MFA aplicat central, pentru multe aplicații.

  • SAML 2.0: schimbă aserțiuni XML semnate între IdP și aplicație (Service Provider), de obicei prin redirect-uri în browser. Foarte răspândit în aplicațiile enterprise și SaaS. Riscuri tipice: validare incorectă a semnăturii XML.
  • OAuth 2.0: protocol de autorizare delegată. Utilizatorul permite unei aplicații să acceseze o resursă în numele lui (de exemplu „aplicația X poate citi calendarul tău”), fără să îi dea parola. Rezultatul este un access token cu anumite permisiuni (scopes). OAuth nu spune, în sine, cine este utilizatorul.
  • OpenID Connect (OIDC): strat de autentificare peste OAuth 2.0. Adaugă un ID token (un JWT) cu informații despre utilizator. Standardul modern pentru login în aplicații web și mobile.

Din perspectiva securității:

  • În OAuth, pentru aplicații publice (SPA, mobile) se folosește Authorization Code cu PKCE; fluxul Implicit este descurajat.
  • Validarea token-urilor: semnătură, emitent (iss), destinatar (aud), expirare.
  • Consimțământul OAuth poate fi abuzat: o aplicație rău intenționată cere permisiuni largi asupra emailului, iar utilizatorul aprobă. Administratorii trebuie să restricționeze ce aplicații pot cere consimțământ și să revizuiască aplicațiile autorizate.

Ce urmărește intervievatorul: Se verifică precizia terminologică într-un domeniu unde confuzia e foarte des întâlnită. Greșeala tipică este „OAuth e un protocol de login”.

48 Junior

Ce diferență e între brute force, credential stuffing și password spraying și cum te aperi?

Răspuns scurt: Brute force încearcă multe parole pe un cont; credential stuffing folosește perechi utilizator-parolă scurse din alte breșe; password spraying încearcă câteva parole comune pe multe conturi. Apărarea principală este MFA, completată de detecție și limitarea încercărilor.

Sunt trei tipare diferite, care lasă urme diferite în loguri:

  • Brute force: multe parole pentru același cont. Semnătură: multe eșecuri pe un singur utilizator. Este oprit relativ ușor de blocarea temporară a contului.
  • Credential stuffing: perechi utilizator-parolă scurse din breșele altor site-uri, încercate automat. Funcționează pentru că oamenii refolosesc parolele. Semnătură: multe conturi diferite, câte o încercare pe fiecare, rată de succes mică, dar nenulă, adesea din multe IP-uri.
  • Password spraying: câteva parole comune (de exemplu un sezon plus anul) încercate pe toate conturile, lent, ca să nu declanșeze blocarea. Semnătură: aceeași sursă sau același interval de timp, eșecuri pe foarte mulți utilizatori.

Apărare:

  • MFA, ideal rezistent la phishing: face parola singură insuficientă.
  • Interzicerea parolelor compromise sau slabe la setare (verificare în liste de parole scurse), conform NIST SP 800-63B, care recomandă și renunțarea la expirarea periodică forțată fără motiv.
  • Limitarea încercărilor: întârzieri progresive, blocare temporară, CAPTCHA sau verificări anti-bot pe formularele publice.
  • Dezactivarea protocoalelor vechi care nu suportă MFA (de exemplu autentificarea de bază la email).
  • Detecție în SIEM: o sursă cu eșecuri pe multe conturi distincte; un succes după multe eșecuri; logări din locații imposibil de atins în intervalul dat.

Ce urmărește intervievatorul: Se verifică dacă recunoști tiparele în loguri, nu doar definițiile. Mulți nu știu că blocarea contului nu oprește password spraying.

49 Mid

Ce este „MFA fatigue” și ce înseamnă MFA rezistent la phishing?

Răspuns scurt: MFA fatigue înseamnă trimiterea repetată de notificări push până când utilizatorul aprobă una din greșeală. MFA rezistent la phishing (FIDO2/WebAuthn, passkeys, smart card) leagă criptografic autentificarea de site-ul real, deci nu poate fi aprobat sau transmis spre un site fals.

MFA fatigue (push bombing): cineva care are deja parola declanșează zeci de cereri de aprobare. Utilizatorul, obosit sau convins de un mesaj care pare de la IT, apasă „Aprobă”. Atacul nu sparge MFA, ci profită de designul lui.

Măsuri împotriva lui:

  • Number matching: utilizatorul trebuie să introducă în aplicație numărul afișat pe ecranul de login, deci nu poate aproba fără să fie în fața ecranului.
  • Afișarea contextului (aplicație, locație, IP) în notificare.
  • Limitarea numărului de cereri și alertă la multe cereri respinse.
  • Instruire: o cerere MFA pe care nu ai inițiat-o înseamnă că parola ta e compromisă și se raportează imediat.

Totuși, orice metodă bazată pe cod sau aprobare poate fi ocolită de adversary-in-the-middle phishing: un proxy invizibil între utilizator și site-ul real preia parola, codul și cookie-ul de sesiune.

MFA rezistent la phishing:

  • FIDO2/WebAuthn: chei hardware sau passkeys. Browserul include domeniul real în ce semnează autentificatorul. Pe un domeniu fals, cheia pur și simplu nu produce un răspuns valid pentru site-ul legitim.
  • Smart card / PKI (certificate pe card).

Chiar și cu FIDO2, după autentificare rămâne riscul furtului de sesiune de pe un dispozitiv infectat, deci contează și durata sesiunilor, legarea token-urilor de dispozitiv și politicile de acces condiționat. Prioritatea de implementare: administratori, apoi conturile cu acces la finanțe și date sensibile.

Ce urmărește intervievatorul: Se verifică dacă cunoști tehnicile actuale de ocolire a MFA și contramăsurile. Greșeala tipică este să consideri orice MFA egal de sigur.

50 Mid

Care e diferența dintre RBAC și ABAC și cum organizezi revizuirea periodică a accesului?

Răspuns scurt: RBAC acordă permisiuni prin roluri (de exemplu „contabil”), ABAC decide pe baza atributelor utilizatorului, resursei și contextului. Revizuirea accesului înseamnă că managerii și proprietarii de date confirmă periodic cine ce acces are și se elimină ce nu mai e necesar.

RBAC (Role-Based Access Control): definești roluri pe funcții, atribui permisiuni rolurilor și utilizatorii primesc roluri. E ușor de înțeles și de auditat. Problema la scară mare: explozia de roluri, când apar sute de roluri foarte specifice.

ABAC (Attribute-Based Access Control): politicile evaluează atribute, de exemplu „departament = HR, clasificare document = intern, dispozitiv = gestionat, oră = program”. Este mai flexibil și potrivit pentru Zero Trust, dar e mai greu de auditat. În AWS, politicile pe bază de tag-uri sunt o formă de ABAC:

JavaScript
{
  "Effect": "Allow",
  "Action": "ec2:StartInstances",
  "Resource": "*",
  "Condition": {
    "StringEquals": {"aws:ResourceTag/Echipa": "${aws:PrincipalTag/Echipa}"}
  }
}

În practică se combină: roluri pentru drepturile de bază, atribute pentru context.

Revizuirea accesului:

  • Frecvența depinde de risc: mai des pentru conturile privilegiate și sistemele cu date sensibile, mai rar pentru cele obișnuite.
  • Recertificarea se face de cine cunoaște nevoia: managerul direct și proprietarul aplicației, nu doar IT-ul.
  • Procesul joiner-mover-leaver: accesul se acordă la angajare, se ajustează la schimbarea postului (aici apare privilege creep) și se revocă imediat la plecare, ideal automat, din sistemul de HR.
  • Atenție la conturile fără proprietar, conturile de serviciu și accesul acordat direct, ocolind rolurile.
  • Rezultatele se documentează, fiind cerute la audituri (ISO 27001, SOC 2).

O revizuire în care managerul aprobă tot cu un singur click nu are valoare; ajută afișarea ultimei utilizări a fiecărui acces.

Ce urmărește intervievatorul: Se verifică înțelegerea modelelor de acces și a procesului de guvernanță. Greșeala tipică este să tratezi accesul doar la angajare, fără mover și leaver.

51 Senior

Cum ai securiza conturile privilegiate (administratori de domeniu, root, conturi cloud cu drepturi largi)?

Răspuns scurt: Prin separarea conturilor de admin de cele zilnice, MFA rezistent la phishing, acces just-in-time printr-o soluție PAM, stații dedicate pentru administrare, parole gestionate și rotite automat și monitorizare strictă a fiecărei utilizări.

Conturile privilegiate sunt ținta finală în aproape orice compromitere serioasă: cu ele se dezactivează apărarea, se șterg backup-urile și se lansează ransomware pe toată rețeaua. Măsurile pe care le-aș propune:

  • Inventar: toate conturile cu drepturi ridicate, inclusiv cele de serviciu, cele locale de administrator și cheile de acces din cloud. Adesea sunt mult mai multe decât se crede.
  • Separare: fiecare administrator are un cont obișnuit (email, web) și unul privilegiat, folosit doar pentru administrare.
  • PAM (Privileged Access Management): parolele conturilor critice stau într-un seif, sunt rotite automat, iar accesul se face prin sesiuni intermediate și înregistrate.
  • Just-in-time: drepturile sunt acordate temporar, la cerere, cu aprobare, și expiră automat. Ideal, zero administratori permanenți pentru rolurile cele mai puternice.
  • MFA rezistent la phishing pentru orice acces privilegiat.
  • Stații dedicate de administrare (Privileged Access Workstations): fără email și navigare web, ca un click de phishing să nu ducă la credențiale de admin.
  • Model pe niveluri (tiering) în Active Directory: conturile care administrează controllerele de domeniu nu se loghează niciodată pe stații obișnuite, unde credențialele lor ar putea fi extrase din memorie.
  • Parole unice pentru administratorii locali (de exemplu Windows LAPS), ca o singură parolă să nu deschidă toate stațiile.
  • Conturi „break glass” pentru urgențe: puține, foarte protejate, cu alertă la orice utilizare.

Monitorizare: alertă la adăugarea în grupuri privilegiate, la logări privilegiate în afara programului sau din surse neobișnuite și la orice modificare a politicilor de audit.

Ce urmărește intervievatorul: La senior se verifică dacă vezi accesul privilegiat ca program, nu ca o setare. Greșeala tipică: „le pun parole lungi și MFA” și atât.

52 Senior

Ce semne din logurile Windows și Active Directory pot indica abuzul de credențiale și cum reduci riscul?

Răspuns scurt: Urmărești 4625 în volum mare, 4624 cu tipuri de logon neobișnuite, 4769 cu RC4 în exces și adăugări în grupuri privilegiate (4728, 4732, 4756); reduci riscul prin tiering, LAPS, conturi de serviciu gestionate și renunțarea la NTLM și RC4.

Active Directory este centrul identității în multe firme, iar atacatorii care obțin un cont încearcă să se extindă folosind credențialele, nu exploit-uri. Câteva tipare de detecție din jurnalul Security al controllerelor de domeniu și al stațiilor:

  • 4625 (logon eșuat) în volum mare pe multe conturi: password spraying.
  • 4624 (logon reușit) cu tip 3 (rețea) sau tip 10 (RemoteInteractive, RDP) de la o stație de utilizator spre multe servere: posibilă mișcare laterală. Logări NTLM acolo unde de obicei se folosește Kerberos pot indica reutilizarea hash-urilor.
  • 4768/4769 (cereri de tichete Kerberos): multe tichete de serviciu cerute de un singur cont, mai ales cu criptare RC4, pot indica o încercare de a obține hash-uri ale conturilor de serviciu pentru a le sparge offline.
  • 4672: privilegii speciale atribuite la logon, util pentru a urmări unde se folosesc conturile de admin.
  • 4728, 4732, 4756: membri adăugați în grupuri de securitate; o adăugare în Domain Admins trebuie să genereze alertă imediată.
  • 4720: cont nou creat; 1102: jurnalul de audit a fost șters.

Reducerea riscului:

  • Tiering și stații dedicate de administrare, ca adminii de domeniu să nu lase credențiale pe stații obișnuite.
  • Windows LAPS pentru parole unice de administrator local.
  • gMSA (group Managed Service Accounts) pentru conturile de serviciu, cu parole lungi rotite automat.
  • Dezactivarea treptată a NTLM și a criptării RC4 pentru Kerberos, după evaluarea compatibilității.
  • Grupul Protected Users pentru conturile privilegiate și Credential Guard pe stații.

Detecțiile depind de configurarea politicii de audit: dacă un eveniment nu e activat, nu va exista în loguri.

Ce urmărește intervievatorul: Se verifică experiența practică în mediile Windows, foarte răspândite în SOC. Greșeala tipică este cunoașterea ID-urilor fără a ști ce tipar indică fiecare.

Securitate web și OWASP Top 10

53 Junior

Ce este OWASP Top 10 și care sunt câteva dintre categoriile principale?

Răspuns scurt: OWASP Top 10 este o listă de conștientizare a celor mai importante riscuri de securitate în aplicațiile web. În ediția 2021, pe primele locuri sunt Broken Access Control, Cryptographic Failures și Injection.

OWASP (Open Worldwide Application Security Project) este o fundație non-profit care publică resurse gratuite despre securitatea aplicațiilor. Top 10 este documentul cel mai cunoscut, construit pe baza datelor din teste și a sondajelor din industrie.

Ediția 2021 cuprinde:

  • A01 Broken Access Control: utilizatorii pot accesa date sau funcții pentru care nu au drept.
  • A02 Cryptographic Failures: date sensibile necriptate sau criptate slab.
  • A03 Injection: SQL injection, injecție de comenzi, iar din 2021 aici e inclus și XSS.
  • A04 Insecure Design: probleme de arhitectură, nu de implementare.
  • A05 Security Misconfiguration: setări implicite, mesaje de eroare detaliate, servicii inutile.
  • A06 Vulnerable and Outdated Components: biblioteci cu vulnerabilități cunoscute.
  • A07 Identification and Authentication Failures.
  • A08 Software and Data Integrity Failures: actualizări nesemnate, pipeline-uri CI/CD nesigure.
  • A09 Security Logging and Monitoring Failures.
  • A10 Server-Side Request Forgery (SSRF).

OWASP a lucrat și la o ediție nouă, iar categoriile se pot reordona; la interviu e bine să spui ce ediție citezi.

Pentru un analist de securitate, lista contează în două moduri: știi ce tipuri de atacuri să cauți în logurile de web și WAF și poți discuta cu dezvoltatorii despre cauzele și remedierea problemelor. OWASP mai publică și liste separate, de exemplu API Security Top 10, plus ghiduri practice precum seria Cheat Sheets și standardul de verificare ASVS.

Ce urmărește intervievatorul: Se verifică familiaritatea cu referința standard a domeniului. Greșeala tipică este să crezi că Top 10 e un standard complet de securitate, nu un document de conștientizare.

54 Junior

Ce este SQL injection și cum se previne?

Răspuns scurt: SQL injection apare când datele introduse de utilizator ajung direct în textul unui query și pot schimba logica lui; se previne cu interogări parametrizate (prepared statements), validarea inputului și un cont de bază de date cu privilegii minime.

Problema apare când aplicația construiește query-ul prin concatenare de șiruri:

PYTHON
# GREȘIT: inputul devine parte din codul SQL
query = f"SELECT * FROM users WHERE email = '{email}'"
cursor.execute(query)

Dacă email conține un apostrof și cod SQL, baza de date nu mai poate deosebi datele de instrucțiuni. Consecințele pot fi citirea întregii baze de date, ocolirea autentificării sau modificarea datelor.

Soluția principală este parametrizarea: query-ul și valorile ajung separat la driver, iar valoarea e tratată mereu ca dată, niciodată ca SQL.

PYTHON
cursor.execute("SELECT id, email FROM users WHERE email = %s", (email,))

(%s este placeholder-ul pentru drivere precum psycopg2 sau mysqlclient; sqlite3 folosește ?.)

Măsuri suplimentare:

  • ORM-uri (SQLAlchemy, Hibernate, Django ORM), care parametrizează implicit, dar atenție la metodele de tip „raw query”.
  • Liste albe pentru părțile care nu pot fi parametrizate, cum ar fi numele coloanei după care se sortează.
  • Least privilege în baza de date: aplicația nu rulează ca root sau sa și nu are drepturi de DROP.
  • Mesaje de eroare generice către utilizator, detaliile doar în loguri.
  • WAF ca strat suplimentar, nu ca soluție.

Ca analist, recunoști încercările în logurile web: apostrofuri, UNION SELECT, OR 1=1, comentarii -- în parametri, plus o creștere a erorilor 500 de la aceeași sursă.

Ce urmărește intervievatorul: Este probabil cea mai cunoscută vulnerabilitate web. Greșeala tipică este să propui „escaparea caracterelor” sau doar validarea ca soluție principală, în loc de parametrizare.

55 Junior

Ce este XSS, ce tipuri există și cum se previne?

Răspuns scurt: XSS (Cross-Site Scripting) înseamnă injectarea de JavaScript care rulează în browserul altor utilizatori, în contextul site-ului vulnerabil. Tipurile sunt stocat, reflectat și bazat pe DOM; se previne prin encoding corect al output-ului, framework-uri cu escapare automată și Content Security Policy.

Când o aplicație afișează date controlate de utilizator fără să le trateze corect, browserul le poate interpreta drept cod. Scriptul rulează cu drepturile site-ului: poate citi date din pagină, poate face cereri în numele utilizatorului sau poate fura token-uri accesibile din JavaScript.

Tipuri:

  • Stocat: scriptul e salvat pe server (un comentariu, un nume de profil) și rulează pentru fiecare vizitator. Cel mai periculos.
  • Reflectat: scriptul vine dintr-un parametru al cererii și e reflectat imediat în răspuns. Necesită ca victima să acceseze un link pregătit.
  • Bazat pe DOM: codul JavaScript din pagină preia date (de exemplu din URL) și le scrie în pagină nesigur, fără ca serverul să fie implicat.

Prevenire:

  • Output encoding contextual: caracterele speciale sunt transformate în entități HTML când sunt afișate în HTML; alte reguli se aplică în atribute, în JavaScript sau în URL.
  • Framework-uri cu escapare implicită (React, Angular, motoarele de template precum Jinja2 cu autoescape) și evitarea funcțiilor care ocolesc protecția (innerHTML, dangerouslySetInnerHTML, |safe).
JavaScript
// sigur: textul nu e interpretat ca HTML
element.textContent = comentariu;
  • Content Security Policy: un header care restricționează de unde se pot încărca și rula scripturi, ca strat suplimentar.
  • Cookie-uri HttpOnly pentru sesiune, ca scriptul să nu le poată citi.
  • Sanitizare cu biblioteci dedicate (de exemplu DOMPurify) când trebuie permis HTML bogat.

Validarea inputului ajută, dar protecția principală este la afișare.

Ce urmărește intervievatorul: Se verifică înțelegerea mecanismului și a remedierii corecte. Greșeala tipică este să crezi că filtrarea tag-ului <script> la input rezolvă problema.

56 Junior

Ce este CSRF și cum protejează împotriva lui atributul SameSite al cookie-urilor?

Răspuns scurt: CSRF înseamnă că un site străin face browserul victimei să trimită o cerere autentificată spre aplicația vulnerabilă, folosind cookie-ul de sesiune existent; se previne cu token-uri anti-CSRF, cookie-uri SameSite și verificarea originii cererii.

Browserul atașează automat cookie-urile unui domeniu la cererile spre acel domeniu. Dacă utilizatorul e logat în banca.exemplu și vizitează o pagină rău intenționată, acea pagină poate trimite automat un formular spre banca.exemplu/transfer. Fără protecție, serverul vede o cerere cu cookie de sesiune valid și o execută.

CSRF afectează acțiunile care schimbă starea (transferuri, schimbarea emailului sau a parolei), nu citirea datelor, pentru că pagina străină nu poate citi răspunsul, din cauza politicii same-origin.

Măsuri:

  • Token anti-CSRF: o valoare aleatorie legată de sesiune, inclusă în formular și verificată de server. Pagina străină nu o cunoaște. Majoritatea framework-urilor (Django, Spring Security, Laravel) o oferă implicit.
  • Atributul SameSite al cookie-ului de sesiune:
Set-Cookie: sesiune=abc123; Secure; HttpOnly; SameSite=Lax
  • Strict: cookie-ul nu se trimite deloc la cereri inițiate de alte site-uri.
  • Lax: se trimite doar la navigări de nivel superior cu metode sigure (de exemplu un click pe link, GET), nu la POST-uri trimise din alt site. Browserele moderne bazate pe Chromium aplică implicit Lax dacă atributul lipsește.
  • None: se trimite mereu și necesită Secure.
  • Verificarea header-elor Origin sau Referer pentru cererile sensibile.
  • Reautentificare pentru acțiunile critice.

API-urile care folosesc token-uri în header-ul Authorization, nu cookie-uri, nu sunt vulnerabile la CSRF în forma clasică, pentru că browserul nu atașează automat acel header.

Ce urmărește intervievatorul: Se verifică dacă înțelegi de ce funcționează atacul și diferența față de XSS. Greșeala tipică este să crezi că HTTPS sau CORS previn CSRF.

57 Junior

Ce este IDOR și de ce Broken Access Control este pe primul loc în OWASP Top 10?

Răspuns scurt: IDOR (Insecure Direct Object Reference) apare când aplicația expune un identificator, de exemplu /factura/1043, și nu verifică dacă utilizatorul are dreptul la acel obiect; Broken Access Control e pe primul loc pentru că a fost găsit foarte frecvent în aplicațiile testate.

Exemplu: după login, utilizatorul își vede factura la /api/facturi/1043. Schimbă numărul în 1044 și vede factura altui client. Autentificarea a funcționat, dar autorizarea pe obiect lipsește. Același tipar apare la descărcări de fișiere, profiluri, comenzi.

Cod vulnerabil și varianta corectă (Flask, ilustrativ):

PYTHON
@app.get("/api/facturi/<int:id>")
@login_required
def factura(id):
    f = Factura.query.get_or_404(id)
    if f.client_id != current_user.client_id:   # verificarea care lipsește adesea
        abort(404)
    return f.to_dict()

Răspunsul 404 în loc de 403 evită confirmarea existenței resursei.

Alte forme de Broken Access Control:

  • Funcții de administrare accesibile oricui ghicește URL-ul.
  • Escaladare verticală: utilizatorul trimite "rol": "admin" într-o cerere de actualizare a profilului și serverul acceptă.
  • Verificări făcute doar în interfață (butonul ascuns), nu pe server.
  • Configurări CORS prea permisive.

De ce e atât de frecvent: nu există o protecție automată universală, cum e parametrizarea pentru SQL injection. Regulile de acces țin de logica de business și trebuie verificate la fiecare endpoint. Scanerele automate îl detectează greu.

Prevenire: refuz implicit, verificare centralizată a autorizării pe server, interogări filtrate după proprietar (WHERE client_id = ?), teste automate cu doi utilizatori diferiți și loguri pentru refuzurile de acces. Identificatorii aleatori (UUID) îngreunează ghicirea, dar nu înlocuiesc verificarea.

Ce urmărește intervievatorul: Se verifică înțelegerea diferenței dintre autentificare și autorizare la nivel de obiect. Greșeala tipică este „folosesc UUID-uri, deci sunt protejat”.

58 Mid

Ce headere HTTP de securitate ai verifica la o aplicație web și ce face fiecare?

Răspuns scurt: Strict-Transport-Security (forțează HTTPS), Content-Security-Policy (limitează sursele de scripturi), X-Content-Type-Options: nosniff, protecția la încadrare (frame-ancestors sau X-Frame-Options), Referrer-Policy și atributele cookie-urilor (Secure, HttpOnly, SameSite).

Header-ele de răspuns îi spun browserului cum să trateze pagina. Nu repară vulnerabilități din cod, dar reduc mult impactul lor.

BASH
curl -sI https://exemplu.ro | grep -iE 'strict|content-security|x-content|x-frame|referrer|permissions|set-cookie'
  • Strict-Transport-Security (HSTS), de exemplu max-age=31536000; includeSubDomains: browserul folosește doar HTTPS pentru domeniu, chiar dacă utilizatorul tastează http://. Previne retrogradarea la HTTP pe rețele nesigure.
  • Content-Security-Policy: lista surselor permise pentru scripturi, stiluri, imagini și conexiuni. O politică strictă (fără unsafe-inline, cu nonce-uri) reduce mult impactul XSS. Se poate testa întâi în modul Content-Security-Policy-Report-Only.
  • frame-ancestors (directivă CSP) sau, mai vechi, X-Frame-Options: DENY: împiedică încadrarea paginii în alt site, protejând împotriva clickjacking-ului.
  • X-Content-Type-Options: nosniff: browserul respectă tipul declarat al fișierului și nu „ghicește”, ceea ce previne executarea unui fișier încărcat ca script.
  • Referrer-Policy, de exemplu strict-origin-when-cross-origin: evită scurgerea URL-urilor complete (care pot conține token-uri) către alte site-uri.
  • Permissions-Policy: dezactivează funcții ale browserului nefolosite (cameră, microfon, geolocație).
  • Cookie-uri: Secure, HttpOnly, SameSite.

De evitat: header-e care dezvăluie versiuni exacte (Server: Apache/2.4.x, X-Powered-By). X-XSS-Protection este depreciat; browserele moderne au eliminat filtrul respectiv, iar recomandarea actuală este să nu îl activezi.

Ce urmărește intervievatorul: Se verifică cunoașterea practică a controalelor ieftine și eficiente. Greșeala tipică este recomandarea unor header-e depreciate sau neînțelegerea rolului CSP.

59 Mid

Ce este SSRF și de ce este deosebit de periculos în cloud?

Răspuns scurt: SSRF apare când aplicația poate fi făcută să trimită cereri spre adrese alese de atacator; în cloud e periculos pentru că serverul poate accesa servicii interne, inclusiv serviciul de metadate al instanței, de unde se pot obține credențiale temporare.

Multe aplicații descarcă resurse după un URL primit: previzualizare de link-uri, importuri din URL, webhook-uri, generare de PDF-uri. Dacă aplicația nu restricționează destinația, poate fi folosită ca intermediar spre:

  • servicii interne neexpuse la internet (panouri de administrare, baze de date cu interfață HTTP);
  • adrese locale (127.0.0.1, localhost);
  • serviciul de metadate al instanței cloud, la 169.254.169.254.

În AWS, metadatele unei instanțe EC2 pot include credențialele temporare ale rolului IAM atașat. Prin SSRF, cineva din exterior le-ar putea obține și apoi accesa resursele permise de rol. Acesta este scenariul din spatele unor breșe cunoscute.

Măsuri defensive:

  • IMDSv2 în AWS: cere un token obținut printr-o cerere PUT cu un header special, ceea ce blochează majoritatea SSRF-urilor simple. Se poate impune ca obligatoriu la nivelul contului.
BASH
aws ec2 modify-instance-metadata-options --instance-id i-0123456789abcdef0 \
  --http-tokens required --http-endpoint enabled
  • Listă albă de domenii sau destinații permise, în locul unei liste negre (care e ușor de ocolit prin redirect-uri, reprezentări alternative ale IP-urilor sau DNS rebinding).
  • Validare după rezolvarea DNS: verifici IP-ul final, nu doar textul URL-ului, și refuzi intervalele private și link-local.
  • Rol IAM cu privilegii minime pentru instanță, ca impactul să fie limitat.
  • Filtrare de ieșire (egress) pentru serverele care nu au nevoie să acceseze orice destinație.
  • Monitorizare: GuardDuty poate semnala utilizarea credențialelor unei instanțe din afara AWS.

Ce urmărește intervievatorul: Se verifică legătura dintre o vulnerabilitate web și infrastructura cloud. Mulți candidați nu știu de serviciul de metadate și de IMDSv2.

60 Mid

Ce probleme de securitate vezi în acest cod Flask și cum l-ai corecta?

Răspuns scurt: Query-ul SQL e construit prin concatenare (SQL injection), cheia secretă e scrisă în cod, debug-ul e activ în producție și endpoint-ul nu verifică autentificarea sau autorizarea; corectez cu parametrizare, secrete din mediu, debug oprit și verificarea accesului.

Codul analizat:

PYTHON
from flask import Flask, request
import sqlite3

app = Flask(__name__)
app.secret_key = "dev123"

@app.route("/comenzi")
def comenzi():
    client = request.args.get("client")
    db = sqlite3.connect("shop.db")
    rows = db.execute("SELECT * FROM comenzi WHERE client_id = " + client).fetchall()
    return {"comenzi": rows}

app.run(host="0.0.0.0", debug=True)

Probleme:

  • SQL injection: parametrul client este concatenat direct în query.
  • Lipsa autorizării: oricine poate cere comenzile oricărui client (IDOR), fără autentificare.
  • Cheie secretă în cod, slabă și publicată odată cu repository-ul; cu ea se pot falsifica sesiunile Flask.
  • debug=True pe 0.0.0.0: debugger-ul Werkzeug poate permite executarea de cod dacă e accesibil, iar erorile afișează detalii interne.
  • SELECT *: returnează și coloane care poate nu trebuie expuse.

Variantă corectată:

PYTHON
import os, sqlite3
from flask import Flask, abort, session

app = Flask(__name__)
app.secret_key = os.environ["FLASK_SECRET_KEY"]

@app.route("/comenzi")
def comenzi():
    client_id = session.get("client_id")
    if client_id is None:
        abort(401)
    with sqlite3.connect("shop.db") as db:
        rows = db.execute(
            "SELECT id, data, total FROM comenzi WHERE client_id = ?",
            (client_id,),
        ).fetchall()
    return {"comenzi": rows}

ID-ul clientului vine din sesiunea autentificată, nu dintr-un parametru controlat de utilizator. În producție, aplicația rulează sub un server WSGI (de exemplu Gunicorn) în spatele unui reverse proxy, fără app.run.

Ce urmărește intervievatorul: Exercițiu de code review frecvent la interviuri. Se verifică dacă vezi mai multe probleme, nu doar SQL injection; greșeala tipică este să ratezi lipsa autorizării.

61 Mid

Ce face un WAF și care sunt limitele lui?

Răspuns scurt: Un WAF filtrează cererile HTTP și blochează tipare cunoscute de atac (SQL injection, XSS, roboți abuzivi) înainte să ajungă la aplicație; nu poate înțelege logica de business, deci nu oprește IDOR sau defectele de autorizare și nu înlocuiește codul sigur.

Un WAF (Web Application Firewall) stă în fața aplicației, ca serviciu cloud (AWS WAF, Cloudflare, Azure WAF), ca reverse proxy sau ca modul (ModSecurity cu OWASP Core Rule Set). Inspectează cererile la nivelul 7.

Ce face bine:

  • Blochează tipare generice: SQL injection, XSS, path traversal, injecție de comenzi.
  • Virtual patching: o regulă temporară care blochează exploatarea unei vulnerabilități cunoscute până la actualizarea aplicației.
  • Rate limiting și protecție împotriva roboților, inclusiv pe formularele de login.
  • Restricții geografice sau pe reputația IP-urilor.
  • Loguri utile pentru investigații.

Limite:

  • Nu înțelege logica: o cerere spre /api/facturi/1044 arată perfect normal, chiar dacă factura nu aparține utilizatorului.
  • Ocoliri: codificări alternative, fragmentarea payload-ului, metode HTTP neașteptate. Regulile prea stricte produc fals pozitive și ajung relaxate.
  • Trafic criptat: WAF-ul trebuie să termine TLS ca să vadă conținutul.
  • Ocolirea WAF-ului prin accesarea directă a serverului de origine, dacă acesta e expus. Originea trebuie să accepte trafic doar de la WAF sau CDN.
  • Nu vede ce se întâmplă în interiorul aplicației sau între servicii.

Mod de lucru recomandat: pornești regulile noi în modul de numărare sau detecție, analizezi fals pozitivele, apoi treci la blocare. WAF-ul se tratează ca strat suplimentar în defense in depth, iar deciziile despre ce să blochezi se iau împreună cu echipa aplicației.

Ce urmărește intervievatorul: Se verifică dacă înțelegi un control des supraestimat. Greșeala tipică este să spui că, având WAF, aplicația nu mai trebuie să fie sigură.

62 Mid

Ce greșeli frecvente vezi la securitatea API-urilor și la folosirea JWT?

Răspuns scurt: Lipsa autorizării pe obiect, lipsa limitării ratei, expunerea a prea multe date, token-uri JWT fără verificarea semnăturii, a algoritmului sau a expirării, secrete slabe și token-uri cu durată prea lungă, fără mod de revocare.

API-urile expun direct logica aplicației și de multe ori au mai puține controale decât interfața web. OWASP publică un API Security Top 10 separat (ediția 2023), cu probleme precum:

  • Broken Object Level Authorization: verificarea lipsă că obiectul cerut aparține utilizatorului.
  • Autentificare slabă: endpoint-uri uitate fără autentificare, chei API în URL.
  • Expunere excesivă: API-ul returnează obiectul întreg, iar interfața ascunde câmpurile sensibile. Datele sunt totuși în răspuns.
  • Mass assignment: clientul trimite câmpuri pe care nu ar trebui să le poată seta (isAdmin).
  • Lipsa rate limiting-ului: permite enumerare, abuz și costuri mari.
  • Inventar slab: versiuni vechi (/v1/) uitate, dar active.

Probleme tipice cu JWT:

  • Verificarea semnăturii lipsă sau doar decodarea token-ului. Decodarea nu înseamnă validare.
  • Acceptarea algoritmului ales de token: alg: none sau confuzia între algoritmi asimetrici și simetrici. Serverul trebuie să impună algoritmul așteptat.
  • Secret HMAC slab, care poate fi spart offline.
  • Lipsa verificării exp, iss, aud.
  • Date sensibile în payload: JWT este doar codificat Base64URL, nu criptat.
  • Durate foarte lungi fără posibilitate de revocare.

Validare corectă în Python cu PyJWT:

PYTHON
import jwt

claims = jwt.decode(
    token,
    cheie_publica,
    algorithms=["RS256"],          # lista explicită
    audience="api.exemplu.ro",
    issuer="https://auth.exemplu.ro/",
    options={"require": ["exp", "iss", "aud"]},
)

Practica recomandată: access token-uri cu durată scurtă, refresh token-uri rotite și revocabile, plus loguri pe fiecare cerere API.

Ce urmărește intervievatorul: Se verifică dacă ai trecut dincolo de aplicațiile web clasice. Greșeala tipică este să crezi că un JWT este criptat sau că decodarea lui îl validează.

63 Senior

Cum ai integra securitatea în ciclul de dezvoltare software al unei firme?

Răspuns scurt: Prin cerințe și threat modeling în faza de design, SAST, SCA și scanare de secrete în pipeline, DAST pe mediile de test, standarde de cod sigur, controlul lanțului de aprovizionare (SBOM, semnare) și colaborare continuă cu dezvoltatorii prin security champions.

Ideea de „shift left” înseamnă să găsești problemele cât mai devreme, când sunt mai ieftin de reparat. Dar securitatea trebuie să existe în tot ciclul, nu doar la început.

Pe etape:

  • Design: threat modeling pentru funcționalitățile noi (de exemplu cu metoda STRIDE: spoofing, tampering, repudiation, information disclosure, denial of service, elevation of privilege). Întrebarea de bază: ce poate merge rău și ce facem în privința asta?
  • Cod: standarde de cod sigur, biblioteci aprobate pentru autentificare și criptografie, code review cu o listă de verificare.
  • Pipeline CI/CD:
  • SAST (analiză statică a codului, de exemplu Semgrep, CodeQL);
  • SCA (dependențe cu vulnerabilități cunoscute, licențe);
  • scanare de secrete;
  • scanarea imaginilor de container și a codului de infrastructură (Terraform, Kubernetes).
  • Test: DAST (scanare a aplicației care rulează), teste de autorizare, pentest înainte de lansări majore.
  • Lanțul de aprovizionare: SBOM (lista componentelor), semnarea artefactelor, protejarea pipeline-ului și a conturilor de publicare, cadre precum SLSA.
  • Producție: monitorizare, WAF, program de raportare a vulnerabilităților sau bug bounty, proces de răspuns.

Ce face diferența în practică:

  • Rezultatele apar acolo unde lucrează dezvoltatorii (în pull request), cu puține fals pozitive. O unealtă care generează sute de alerte irelevante va fi ignorată.
  • Doar problemele grave blochează build-ul; restul intră în backlog cu termene.
  • Security champions: câte un dezvoltator în fiecare echipă, instruit și conectat cu echipa de securitate.
  • Metrici: timpul de remediere și numărul de vulnerabilități ajunse în producție.

Ce urmărește intervievatorul: La senior se verifică viziunea de proces și relația cu echipele de dezvoltare. Greșeala tipică este lista de unelte fără strategie de adopție.

SOC, SIEM și analiza logurilor

64 Junior

Ce face un SOC și cum sunt împărțite de obicei rolurile pe niveluri?

Răspuns scurt: SOC-ul (Security Operations Center) monitorizează continuu, detectează, investighează și coordonează răspunsul la incidente; de obicei L1 face trierea alertelor, L2 investigația și răspunsul, iar L3 cazurile complexe, threat hunting și ingineria detecțiilor.

Un SOC este echipa (și procesele, și uneltele) care urmărește în mod continuu ce se întâmplă în infrastructura unei organizații. Poate fi intern, externalizat la un furnizor de servicii (MSSP, MDR) sau hibrid. Multe SOC-uri funcționează în ture, pentru acoperire permanentă.

Împărțirea clasică pe niveluri:

  • L1, analist de triere: preia alertele din SIEM, EDR, email; verifică dacă sunt fals pozitive; adună contextul inițial; închide sau escaladează urmând playbook-uri. Documentarea clară a fiecărei decizii este esențială.
  • L2, investigator sau responder: analizează în profunzime cazurile escaladate, corelează surse multiple, stabilește impactul și inițiază măsuri de limitare (izolarea unui host, dezactivarea unui cont).
  • L3, expert: incidente majore, analiză forensică și de malware, threat hunting, dezvoltarea și ajustarea regulilor de detecție.

Roluri conexe: ingineri SIEM (integrează surse de loguri, mențin platforma), echipa de threat intelligence, managerul SOC.

În multe echipe moderne nivelurile sunt mai puțin rigide, iar automatizarea (SOAR) preia o parte din munca repetitivă de L1.

Metrici urmărite frecvent: MTTD (timpul mediu până la detecție), MTTR (timpul mediu până la răspuns sau rezolvare), volumul de alerte și rata de fals pozitive per regulă. Un SOC bun nu se măsoară după numărul de tichete închise, ci după cât de repede și de corect reacționează la ce contează.

Ce urmărește intervievatorul: Se verifică dacă înțelegi rolul pentru care aplici și unde se încadrează. Greșeala tipică este să descrii SOC-ul doar ca „oameni care se uită la ecrane”.

65 Junior

Ce este un SIEM și ce face concret?

Răspuns scurt: Un SIEM colectează loguri din multe surse, le normalizează, le păstrează, le corelează prin reguli și generează alerte, oferind un singur loc pentru căutare, investigație și raportare.

SIEM (Security Information and Event Management) este platforma centrală a unui SOC. Exemple: Splunk, Microsoft Sentinel, Elastic Security, IBM QRadar, Google Security Operations, Wazuh (open source, cu funcții de SIEM și XDR).

Funcții principale:

  • Colectare: loguri de la firewall-uri, servere, stații (EDR), Active Directory, proxy, DNS, email, aplicații, cloud (CloudTrail).
  • Parsare și normalizare: câmpuri comune (src_ip, user, action), ca să poți căuta la fel în surse diferite.
  • Îmbogățire: geolocație, informații despre activ (proprietar, criticitate), reputația IP-urilor și domeniilor din threat intelligence.
  • Corelare: reguli care combină evenimente, de exemplu „10 logări eșuate urmate de una reușită pentru același cont în 5 minute” sau „cont nou creat și adăugat în grupul de admin în aceeași oră”.
  • Alertare și management de cazuri.
  • Căutare pentru investigații și threat hunting, într-un limbaj de interogare (SPL, KQL, ES|QL).
  • Retenție pentru investigații și conformitate.

Exemplu de căutare KQL în Microsoft Sentinel:

SigninLogs
| where ResultType != "0"
| summarize esecuri = count(), conturi = dcount(UserPrincipalName) by IPAddress
| where conturi > 20

Limite: un SIEM este la fel de bun ca datele și regulile din el. Probleme frecvente: surse importante neintegrate, parsare greșită, ceasuri nesincronizate, reguli prea zgomotoase și costuri mari de ingestie, care împing echipele să renunțe la loguri valoroase. Alegerea surselor de loguri trebuie făcută pornind de la ce vrei să detectezi.

Ce urmărește intervievatorul: Se verifică înțelegerea uneltei principale de lucru. Greșeala tipică este să crezi că SIEM-ul detectează singur atacurile, fără reguli și surse bune.

66 Junior

Ce înseamnă fals pozitiv și fals negativ în detecție și ce este „alert fatigue”?

Răspuns scurt: Fals pozitiv este o alertă pentru ceva legitim, fals negativ este un atac real care nu a generat alertă. Alert fatigue este epuizarea analiștilor din cauza prea multor alerte irelevante, care duce la ratarea celor reale.

Cele patru situații posibile:

  • Adevărat pozitiv: alertă, iar activitatea chiar e rău intenționată.
  • Fals pozitiv: alertă, dar activitatea e legitimă (de exemplu scanerul de vulnerabilități al firmei declanșează regula de scanare de porturi).
  • Adevărat negativ: nicio alertă, nicio problemă.
  • Fals negativ: nicio alertă, dar atacul a avut loc. Cel mai periculos caz, pentru că nu știi de el.

Mulți folosesc și termenul de benign pozitiv: alerta a detectat corect comportamentul, dar acesta era autorizat (un administrator a rulat intenționat o unealtă).

Între cele două tipuri de erori există un compromis: o regulă mai sensibilă prinde mai mult, dar generează mai mult zgomot; una mai strictă e liniștită, dar ratează variații.

Alert fatigue apare când volumul de alerte irelevante e atât de mare încât analiștii le închid din reflex sau nu mai ajung la toate. Atunci un adevărat pozitiv se pierde în zgomot.

Cum se reduce:

  • Ajustarea regulilor (tuning) pe baza feedback-ului: excepții documentate pentru surse cunoscute, praguri adaptate.
  • Măsurarea ratei de fals pozitive per regulă și eliminarea sau rescrierea regulilor care nu aduc valoare.
  • Îmbogățirea automată a alertelor, ca trierea să fie rapidă.
  • Agregarea alertelor legate într-un singur caz.
  • Prioritizarea după criticitatea activului și a utilizatorului.

Atenție: excepțiile prea largi creează fals negative. Fiecare excepție trebuie să fie cât mai restrânsă, motivată și revizuită periodic.

Ce urmărește intervievatorul: Se verifică înțelegerea realității zilnice dintr-un SOC. Greșeala tipică este să crezi că scopul este zero fals pozitive cu orice preț.

67 Junior

Care e diferența dintre IOC și IOA?

Răspuns scurt: IOC (Indicator of Compromise) este o urmă concretă a unei compromiteri deja cunoscute, de exemplu un hash, un IP sau un domeniu; IOA (Indicator of Attack) descrie un comportament care arată că un atac este în desfășurare, indiferent de unelte.

IOC-urile sunt artefacte tehnice asociate cu activitate rău intenționată cunoscută:

  • hash-uri de fișiere (SHA-256);
  • adrese IP și domenii de comandă și control;
  • URL-uri de phishing;
  • nume de fișiere, chei de registry, mutex-uri;
  • adrese de email ale expeditorilor.

Sunt ușor de folosit: le introduci în SIEM, EDR sau firewall și cauți potriviri, inclusiv retroactiv în loguri. Problema: sunt ușor de schimbat de atacator. Un fișier recompilat are alt hash, un domeniu nou costă puțin. IOC-urile au o „durată de viață” scurtă.

IOA-urile descriu comportamente, legate de tactici și tehnici, de exemplu cele din MITRE ATT&CK:

  • Word pornește PowerShell cu o comandă codificată;
  • un proces citește memoria procesului LSASS (unde Windows ține credențiale);
  • un cont creează copii de umbră și le șterge, apoi multe fișiere sunt redenumite rapid (comportament tipic de ransomware);
  • un utilizator se loghează pe zeci de servere în câteva minute.

Sunt mai greu de ocolit, pentru că atacatorul trebuie să-și schimbe metoda, nu doar unealta.

Conceptul „Pyramid of Pain” (David Bianco) ilustrează asta: de la hash-uri și IP-uri (ușor de schimbat) la domenii, artefacte, unelte și, în vârf, tacticile și procedurile (cele mai costisitoare de schimbat pentru adversar).

Concluzia practică: IOC-urile sunt utile pentru verificări rapide și threat intel, dar detecțiile robuste trebuie construite pe comportamente.

Ce urmărește intervievatorul: Se verifică dacă știi diferența dintre detecția bazată pe artefacte și cea bazată pe comportament. Mulți nu cunosc Pyramid of Pain.

68 Junior

Ce surse de loguri și ce evenimente Windows consideri cele mai utile pentru un SOC?

Răspuns scurt: Autentificările (AD, Entra ID, VPN), telemetria de endpoint (EDR, crearea de procese), DNS, proxy și firewall, email și cloud; din jurnalul Windows Security, evenimente precum 4624, 4625, 4688, 4720, 4732 și 1102.

Nu poți colecta tot (costă și generează zgomot), deci alegi sursele după ce vrei să detectezi. Sursele cu valoare mare:

  • Identitate: Active Directory, furnizorul de SSO (de exemplu Entra ID), VPN. Cine s-a logat, de unde, cu ce rezultat.
  • Endpoint: EDR sau Sysmon. Procese create, linii de comandă, conexiuni, fișiere și chei de registry modificate.
  • DNS: ce domenii au fost interogate.
  • Proxy web și firewall: cine a comunicat cu ce destinație.
  • Email: expeditori, atașamente, link-uri, verdictele de filtrare.
  • Cloud: AWS CloudTrail, Azure Activity Log, logurile aplicațiilor SaaS.
  • Aplicații critice și baze de date: acces la date sensibile.

Evenimente din jurnalul Windows Security care apar des în interviuri:

  • 4624 logon reușit (cu tipul de logon: 2 interactiv, 3 rețea, 10 RDP);
  • 4625 logon eșuat;
  • 4634/4647 logoff;
  • 4672 privilegii speciale atribuite la logon;
  • 4688 proces nou creat (cu linia de comandă, dacă e activată în politica de audit);
  • 4720 cont creat, 4726 cont șters;
  • 4728/4732/4756 membru adăugat într-un grup de securitate;
  • 4740 cont blocat;
  • 1102 jurnalul de audit a fost șters.

Din jurnalul System: 7045 serviciu nou instalat. Din Sysmon: Event ID 1 (proces creat, cu hash și proces părinte) și 3 (conexiune de rețea).

Esențial: politica de audit trebuie configurată, altfel multe dintre aceste evenimente nu sunt generate.

Ce urmărește intervievatorul: Se verifică experiența practică cu datele reale. Greșeala tipică este să vrei „toate logurile” fără prioritizare sau să nu știi niciun Event ID.

69 Junior

Primești o alertă în SIEM. Care sunt pașii tăi de triere?

Răspuns scurt: Înțeleg ce a declanșat regula, verific contextul activului și al utilizatorului, caut evenimente legate înainte și după, verific indicatorii în threat intelligence, decid dacă e fals pozitiv, benign sau real, documentez și escaladez sau închid conform playbook-ului.

O triere bună este metodică și documentată. Pașii pe care îi urmez:

  • Citesc alerta și regula: ce condiție a declanșat-o? Ce ar trebui să detecteze? O regulă pe care nu o înțelegi nu poate fi triată corect.
  • Contextul entităților:
  • activul: server sau stație, producție sau test, criticitate, proprietar;
  • utilizatorul: rol, privilegii, comportament obișnuit, dacă e în concediu;
  • IP-uri, domenii, hash-uri: reputație în surse de threat intel (de exemplu VirusTotal, AbuseIPDB), vechimea domeniului.
  • Cronologia: ce s-a întâmplat înainte și după, pe același host și cu același cont. De exemplu, înaintea unui proces suspect a fost deschis un atașament de email?
  • Amploarea: același indicator apare și pe alte sisteme?
  • Ipoteze: există o explicație legitimă? O schimbare planificată, un administrator, o unealtă cunoscută? Verific cu proprietarul, dacă procedura permite.
  • Decizie: fals pozitiv, benign pozitiv sau adevărat pozitiv. Pentru adevărat pozitiv, stabilesc severitatea și escaladez sau inițiez limitarea prevăzută în playbook (izolare host, dezactivare cont).
  • Documentare: ce am verificat, ce am găsit, de ce am decis așa. Altcineva trebuie să poată reconstitui raționamentul.
  • Feedback: dacă regula e zgomotoasă, propun ajustarea ei.

Regula de aur: când ai dubii la un posibil incident real, escaladezi. O escaladare inutilă costă puțin; un incident ratat costă mult.

Atenție la confidențialitate: hash-urile pot fi verificate public, dar fișierele interne nu se încarcă pe platforme publice fără aprobare, pentru că pot conține date ale firmei.

Ce urmărește intervievatorul: Întrebare aproape sigură pentru un rol L1/L2. Se verifică metoda și documentarea; greșeala tipică este concluzia rapidă bazată doar pe reputația unui IP.

70 Mid

Scrie un script Python care citește un log de autentificări și afișează IP-urile cu peste 5 eșecuri într-o fereastră de 10 minute.

Răspuns scurt: Parsezi fiecare linie cu o expresie regulată, păstrezi pentru fiecare IP timestamp-urile eșecurilor într-o coadă și elimini ce e mai vechi de 10 minute; când coada depășește pragul, raportezi IP-ul.

Presupunem un format simplu de log, cu o linie pe eveniment:

2026-10-30T03:12:44 FAIL user=admin ip=203.0.113.45
2026-10-30T03:12:50 OK user=ana ip=10.0.0.7

Soluție cu fereastră glisantă:

PYTHON
import re
import sys
from collections import defaultdict, deque
from datetime import datetime, timedelta

LINIE = re.compile(r"^(?P<ts>\S+) (?P<rez>FAIL|OK) user=(?P<user>\S+) ip=(?P<ip>\S+)$")
FEREASTRA = timedelta(minutes=10)
PRAG = 5

def analizeaza(cale):
    esecuri = defaultdict(deque)
    alertate = set()
    with open(cale, encoding="utf-8") as f:
        for linie in f:
            m = LINIE.match(linie.strip())
            if not m or m["rez"] != "FAIL":
                continue
            ts = datetime.fromisoformat(m["ts"])
            coada = esecuri[m["ip"]]
            coada.append(ts)
            while coada and ts - coada[0] > FEREASTRA:
                coada.popleft()
            if len(coada) > PRAG and m["ip"] not in alertate:
                alertate.add(m["ip"])
                print(f"{m['ip']}: {len(coada)} eșecuri până la {ts}")
    return alertate

if __name__ == "__main__":
    analizeaza(sys.argv[1])

De ce așa:

  • deque permite eliminarea eficientă a elementelor vechi din față.
  • Liniile care nu se potrivesc sunt ignorate, nu opresc scriptul.
  • Presupunem că logul e ordonat cronologic; dacă nu e, sortezi întâi.
  • Setul alertate evită raportarea repetată a aceluiași IP.

Îmbunătățiri posibile: număr de conturi distincte per IP (pentru password spraying), detectarea unui OK după multe eșecuri și ieșire în JSON pentru a fi preluată de alte unelte. Într-un SOC, aceeași logică ar fi de obicei o regulă în SIEM, iar scriptul ajută la analize punctuale.

Ce urmărește intervievatorul: Se verifică abilitatea de automatizare simplă, cerută tot mai des. Greșeala tipică este numărarea totală a eșecurilor, fără fereastră de timp.

71 Mid

Scrie un query SQL care găsește conturile cu o autentificare reușită precedată de cel puțin 10 eșecuri în ultimele 30 de minute.

Răspuns scurt: Pentru fiecare login reușit, numeri eșecurile aceluiași cont din cele 30 de minute anterioare, cu o subinterogare corelată sau un JOIN pe interval, și păstrezi cazurile cu cel puțin 10.

Tabelul de pornire:

SQL
CREATE TABLE logins (
  id        BIGINT PRIMARY KEY,
  username  VARCHAR(100) NOT NULL,
  src_ip    VARCHAR(45)  NOT NULL,
  success   BOOLEAN      NOT NULL,
  ts        TIMESTAMP    NOT NULL
);

Soluție cu JOIN pe interval (sintaxă PostgreSQL):

SQL
SELECT s.username,
       s.src_ip      AS ip_succes,
       s.ts          AS moment_succes,
       COUNT(f.id)   AS esecuri_anterioare,
       COUNT(DISTINCT f.src_ip) AS ip_uri_esec
FROM logins s
JOIN logins f
  ON  f.username = s.username
  AND f.success = FALSE
  AND f.ts >= s.ts - INTERVAL '30 minutes'
  AND f.ts <  s.ts
WHERE s.success = TRUE
  AND s.ts >= NOW() - INTERVAL '1 day'
GROUP BY s.id, s.username, s.src_ip, s.ts
HAVING COUNT(f.id) >= 10
ORDER BY s.ts DESC;

Explicații:

  • Tabelul apare de două ori: s pentru succese, f pentru eșecuri.
  • Condiția pe interval limitează eșecurile la cele 30 de minute dinaintea fiecărui succes.
  • GROUP BY s.id evaluează fiecare succes separat.
  • COUNT(DISTINCT f.src_ip) arată dacă eșecurile au venit din multe surse (atac distribuit).

Performanță: un index pe (username, success, ts) face JOIN-ul mult mai rapid pe tabele mari.

Variații pe care le poate cere intervievatorul: aceeași logică pe IP în loc de cont (password spraying, cu COUNT(DISTINCT username)), sau logări ale aceluiași cont din două țări diferite într-un interval prea scurt („călătorie imposibilă”). Rezultatul nu dovedește compromiterea, dar este un semnal care se investighează cu prioritate.

Ce urmărește intervievatorul: Se verifică SQL-ul aplicat pe date de securitate, inclusiv self-join și ferestre de timp. Greșeala tipică este un GROUP BY username simplu, care ignoră ordinea în timp.

72 Mid

Ce este MITRE ATT&CK și cum îl folosești în munca de zi cu zi?

Răspuns scurt: MITRE ATT&CK este o bază de cunoștințe publică despre tacticile și tehnicile observate la atacatori reali; o folosești pentru a clasifica alertele, a evalua acoperirea detecțiilor, a planifica threat hunting și a comunica unitar despre incidente.

ATT&CK (Adversarial Tactics, Techniques, and Common Knowledge) organizează comportamentele adversarilor pe:

  • Tactici: obiectivul, „de ce” (de exemplu Initial Access, Execution, Persistence, Privilege Escalation, Defense Evasion, Credential Access, Discovery, Lateral Movement, Collection, Command and Control, Exfiltration, Impact).
  • Tehnici și subtehnici: „cum”, fiecare cu un ID. Exemple: T1566 Phishing, T1059.001 PowerShell, T1078 Valid Accounts, T1486 Data Encrypted for Impact.
  • Pentru fiecare tehnică: descriere, grupuri care o folosesc, surse de date necesare pentru detecție și măsuri de reducere a riscului.

Există matrice separate pentru Enterprise (Windows, Linux, macOS, cloud), Mobile și ICS.

Cum îl folosești:

  • Etichetarea alertelor și regulilor: fiecare regulă din SIEM are tehnica asociată. Astfel înțelegi rapid în ce fază e atacul.
  • Analiza acoperirii: ce tehnici relevante pentru amenințările sectorului tău nu au nicio detecție? Unelte precum ATT&CK Navigator vizualizează acest lucru.
  • Threat hunting: alegi o tehnică și cauți urme ale ei în date.
  • Rapoarte de incident: descrii cronologia pe tactici, într-un limbaj comun cu alte echipe și furnizori.
  • Threat intelligence: rapoartele publice despre grupuri descriu tehnicile folosite, pe care le compari cu detecțiile tale.

Capcană: acoperirea unei tehnici nu e binară. O singură regulă pentru PowerShell nu înseamnă că detectezi toate variantele de utilizare abuzivă. „Hărțile colorate” pot da o falsă impresie de siguranță dacă nu testezi detecțiile.

Complementar, MITRE D3FEND descrie tehnicile defensive.

Ce urmărește intervievatorul: Se verifică familiaritatea cu limbajul comun al industriei. Greșeala tipică este să-l vezi ca pe o listă de verificat, nu ca pe un instrument de analiză.

73 Mid

Care e diferența dintre un antivirus clasic, EDR, XDR și SOAR?

Răspuns scurt: Antivirusul clasic blochează fișiere pe baza semnăturilor; EDR înregistrează comportamentul endpoint-ului și permite investigație și răspuns; XDR corelează endpoint, email, identitate și rețea; SOAR automatizează pașii de răspuns prin playbook-uri.

  • Antivirus clasic: scanează fișiere și le compară cu semnături (plus euristici). Bun pentru malware cunoscut, slab la tehnicile care folosesc unelte legitime ale sistemului (PowerShell, WMI) sau malware fără fișier.
  • EDR (Endpoint Detection and Response), de exemplu Microsoft Defender for Endpoint, CrowdStrike Falcon, SentinelOne:
  • înregistrează continuu procese, linii de comandă, conexiuni, modificări de fișiere și registry;
  • detectează comportamente (un document Office care pornește un shell);
  • permite investigație: arborele de procese, cronologia pe host;
  • permite răspuns: izolarea host-ului în rețea, oprirea proceselor, colectarea de fișiere. Majoritatea soluțiilor moderne includ și componenta de antivirus.
  • XDR (Extended Detection and Response): extinde ideea la mai multe surse (endpoint, email, identitate, cloud, rețea) și corelează alertele într-un singur incident. Termenul e folosit diferit de furnizori, deci merită întrebat ce surse acoperă concret.
  • SOAR (Security Orchestration, Automation and Response): automatizează fluxurile de lucru. Exemplu de playbook pentru un email raportat ca phishing:
  • extrage URL-urile și atașamentele;
  • verifică reputația lor;
  • caută același mesaj în celelalte cutii poștale;
  • dacă e rău intenționat, îl elimină din toate cutiile poștale și blochează domeniul;
  • creează tichet și notifică utilizatorul.

Automatizarea economisește timpul analiștilor pentru cazurile care cer judecată. Acțiunile cu impact mare (izolarea unui server de producție, dezactivarea contului unui director) rămân de obicei cu aprobare umană.

Ce urmărește intervievatorul: Se verifică orientarea în ecosistemul de unelte. Greșeala tipică este să tratezi EDR ca pe „un antivirus mai bun”, ignorând investigația și răspunsul.

74 Mid

Cum scrii și ajustezi o regulă de detecție bună? Dă un exemplu în format Sigma.

Răspuns scurt: Pornești de la un comportament concret (de exemplu o tehnică ATT&CK), alegi sursa de date potrivită, scrii logica cât mai specifică, o testezi pe date istorice și pe simulări, apoi ajustezi excepțiile și documentezi regula; Sigma permite scrierea ei independent de SIEM.

Sigma este un format deschis, în YAML, pentru reguli de detecție pe loguri. Regulile se pot converti automat în limbajul diferitelor SIEM-uri (SPL, KQL etc.).

Exemplu: un document Office care pornește un interpretor de comenzi, un tipar frecvent după deschiderea unui atașament de phishing.

YAML
title: Proces Office care lansează un shell
id: 3f1c9a52-7d2b-4e8a-9b61-2c0d5e4a7f10
status: experimental
description: Detectează Word, Excel sau PowerPoint pornind cmd, PowerShell sau wscript
tags:
  - attack.execution
  - attack.t1204.002
logsource:
  product: windows
  category: process_creation
detection:
  parinte:
    ParentImage|endswith:
      - '\WINWORD.EXE'
      - '\EXCEL.EXE'
      - '\POWERPNT.EXE'
  copil:
    Image|endswith:
      - '\cmd.exe'
      - '\powershell.exe'
      - '\wscript.exe'
      - '\mshta.exe'
  condition: parinte and copil
falsepositives:
  - Macro-uri interne legitime, documentate
level: high

Procesul de lucru:

  • Ipoteză: ce comportament vrei să prinzi și de ce e relevant.
  • Sursa de date: există loguri de creare a proceselor? Sunt parsate corect?
  • Testare pe date istorice: câte alerte ar fi generat? Câte erau legitime?
  • Simulare într-un laborator, cu unelte de test precum Atomic Red Team, ca să confirmi că regula chiar se declanșează.
  • Ajustare: excepții cât mai precise (cale completă, semnătura binarului, utilizator anume), nu excluderi largi pe tot host-ul.
  • Documentare: scopul, pașii de triere, fals pozitivele cunoscute. Regulile se țin în Git, cu review, ca orice cod („detection as code”).
  • Revizuire periodică pe baza statisticilor.

Ce urmărește intervievatorul: Se verifică trecerea de la consumator de alerte la creator de detecții. Greșeala tipică este o regulă netestată sau cu excepții atât de largi încât devine inutilă.

75 Senior

Ce este threat hunting și cum ai construi o vânătoare pornind de la o ipoteză?

Răspuns scurt: Threat hunting este căutarea proactivă a activității rău intenționate pe care regulile existente nu au detectat-o; pornești de la o ipoteză concretă, cauți în date, iar rezultatul este fie o descoperire, fie o detecție nouă, fie o lacună de vizibilitate documentată.

Spre deosebire de triere, care reacționează la alerte, threat hunting presupune că o compromitere ar putea exista deja și nu a fost semnalată.

Tipuri de pornire:

  • Pe ipoteză, adesea din threat intelligence: „grupurile care vizează sectorul nostru folosesc unelte legitime de administrare la distanță pentru persistență”.
  • Pe indicatori noi publicați: căutare retroactivă.
  • Pe anomalii: ce e rar în mediul nostru (procese rulate pe un singur host, părinți neobișnuiți).

Exemplu de vânătoare structurată:

  • Ipoteză: cineva folosește unelte de acces la distanță neaprobate pentru a menține acces.
  • Date necesare: crearea de procese (EDR, Sysmon), conexiuni de rețea, DNS, inventarul software aprobat.
  • Analiză:
  • listez binarele de tip remote access care rulează pe stații și le compar cu lista aprobată;
  • caut domeniile serviciilor respective în DNS;
  • aplic tehnica stacking (numărarea frecvenței): ce apare pe foarte puține sisteme merită privit atent.
  • Investigarea rezultatelor: fiecare apariție are un tichet de instalare? Cine a instalat și când?
  • Rezultate:
  • incident escaladat, dacă găsesc ceva rău intenționat;
  • o regulă de detecție nouă, ca problema să nu mai depindă de o vânătoare manuală;
  • lacune documentate (de exemplu un segment fără telemetrie EDR);
  • o politică îmbunătățită (blocarea uneltelor neaprobate).

O vânătoare care nu găsește nimic nu e o pierdere, dacă e documentată, crește încrederea în acoperire și produce automatizare. La nivel de senior, contează și cadența: un calendar de vânători prioritizate după risc și metrici despre ce a rezultat din ele.

Ce urmărește intervievatorul: La senior se verifică abordarea proactivă și transformarea rezultatelor în îmbunătățiri durabile. Greșeala tipică este „caut prin loguri până găsesc ceva”, fără ipoteză.

Răspuns la incidente, phishing și malware

76 Junior

Care sunt fazele răspunsului la incidente după NIST?

Răspuns scurt: În NIST SP 800-61 Rev. 2, fazele sunt: pregătire; detecție și analiză; limitare, eradicare și recuperare; activități post-incident. Revizia 3, din 2025, aliniază procesul la funcțiile NIST CSF 2.0, dar logica rămâne aceeași.

Ghidul NIST SP 800-61 este referința cea mai citată pentru răspunsul la incidente. Modelul clasic din Rev. 2 are patru faze, într-un ciclu:

  • Pregătire: plan de răspuns aprobat, roluri și contacte (inclusiv juridic, comunicare, conducere), playbook-uri, unelte, loguri centralizate, exerciții. Aici se decide cât de bine va merge totul mai târziu.
  • Detecție și analiză: identificarea evenimentelor, confirmarea că e un incident, stabilirea amplorii și a severității, documentarea cronologiei.
  • Limitare, eradicare și recuperare:
  • limitare (containment): oprești extinderea, de exemplu izolezi host-uri, dezactivezi conturi, blochezi domenii; pe termen scurt și apoi pe termen lung;
  • eradicare: elimini cauza (malware, persistență, conturi create, vulnerabilitatea exploatată);
  • recuperare: readuci sistemele în funcțiune din surse curate, cu monitorizare sporită.
  • Activități post-incident: lecții învățate, îmbunătățiri ale detecțiilor și proceselor, raport final.

SP 800-61 Rev. 3, publicat în 2025, integrează răspunsul la incidente în funcțiile NIST CSF 2.0 (Govern, Identify, Protect, Detect, Respond, Recover), subliniind că pregătirea și îmbunătățirea continuă fac parte din managementul general al riscului.

Un alt model des întâlnit este cel SANS, cu șase pași: Preparation, Identification, Containment, Eradication, Recovery, Lessons Learned. Diferențele sunt de împărțire, nu de fond.

Ideea importantă: fazele nu sunt strict liniare. În timpul limitării poți descoperi noi sisteme compromise și te întorci la analiză.

Ce urmărește intervievatorul: Se verifică dacă ai un cadru mental pentru incidente. Greșeala tipică este să sari direct la „ștergem malware-ul” fără limitare și analiză.

77 Junior

După ce semne recunoști un email de phishing?

Răspuns scurt: Expeditor sau domeniu care nu se potrivesc, urgență sau presiune, cereri neobișnuite (plăți, parole, coduri MFA), link-uri al căror domeniu real diferă de textul afișat, atașamente neașteptate și, în header-e, eșecuri SPF, DKIM sau DMARC.

Semnele se împart în ce vede utilizatorul și ce verifică analistul.

Semne vizibile:

  • Expeditorul: numele afișat este „Departamentul IT”, dar adresa reală e de pe un domeniu extern sau seamănă cu cel real (litere înlocuite, de exemplu rn în loc de m, sau un domeniu de nivel superior diferit).
  • Urgență și presiune: „contul va fi închis în 24 de ore”, „plata trebuie făcută azi”.
  • Cereri neobișnuite: introducerea parolei, a unui cod MFA, schimbarea IBAN-ului unui furnizor, cumpărarea de carduri cadou.
  • Link-uri: textul arată un domeniu, dar ținta reală (vizibilă la trecerea mouse-ului) e alta; scurtătoare de link-uri; pagini de login găzduite pe servicii de partajare.
  • Atașamente: fișiere neașteptate, arhive protejate cu parolă, documente care cer activarea macro-urilor, fișiere HTML sau imagini de disc.
  • Context: mesaj neașteptat, răspuns într-un fir de discuție vechi, dar cu alt ton.

Ce verifică analistul:

  • Header-ele: rezultatul Authentication-Results pentru SPF, DKIM și DMARC; diferența dintre From, Reply-To și Return-Path; serverele din Received.
  • Reputația domeniilor și a URL-urilor, vechimea domeniului.
  • Atașamentele, prin hash și analiză într-un sandbox aprobat.
  • Amploarea: câți destinatari au primit mesajul și cine a dat click.

Mesajele de phishing bune pot trece toate verificările tehnice (de exemplu de pe un cont legitim compromis), așa că semnele de context și procedurile de verificare pe alt canal rămân esențiale.

Ce urmărește intervievatorul: Se verifică atât perspectiva utilizatorului, cât și cea tehnică. Greșeala tipică este să te bazezi doar pe greșelile de ortografie, tot mai rare în mesajele moderne.

78 Junior

Explică diferențele dintre virus, vierme, troian, ransomware și rootkit.

Răspuns scurt: Virusul se atașează de fișiere și se răspândește când acestea rulează; viermele se răspândește singur prin rețea; troianul se dă drept software legitim; ransomware-ul criptează datele și cere răscumpărare; rootkit-ul își ascunde prezența la nivel adânc al sistemului.

Categoriile descriu fie modul de răspândire, fie scopul, iar un malware real combină adesea mai multe.

  • Virus: cod care se atașează de alte programe sau fișiere și se activează când gazda rulează. Are nevoie de o acțiune a utilizatorului pentru răspândire.
  • Vierme (worm): se răspândește automat, exploatând vulnerabilități din rețea, fără intervenție umană. Exemplu istoric: WannaCry (2017), care s-a propagat prin SMB.
  • Troian: se prezintă ca un program util (un crack, o factură, o aplicație), dar execută acțiuni ascunse. Nu se reproduce singur.
  • Ransomware: criptează fișierele și cere plata pentru cheie. Variantele moderne practică dubla extorcare: întâi exfiltrează datele, apoi amenință cu publicarea lor.
  • Rootkit: își ascunde prezența (procese, fișiere, conexiuni), uneori la nivel de kernel sau firmware. Foarte greu de detectat din interiorul sistemului afectat.

Alte categorii frecvente:

  • Infostealer: fură parole salvate în browser, cookie-uri de sesiune, portofele de criptomonede. Foarte răspândit și adesea primul pas spre compromiterea conturilor.
  • RAT (Remote Access Trojan) și backdoor: acces la distanță persistent.
  • Loader/dropper: descarcă și instalează alte componente.
  • Botnet: rețea de dispozitive compromise controlate central.
  • Malware fără fișier: rulează în memorie folosind unelte legitime ale sistemului.

Pentru apărare, clasificarea ajută la răspuns: un vierme cere izolarea rapidă a rețelei, un infostealer cere invalidarea sesiunilor și schimbarea tuturor parolelor salvate, iar un rootkit de obicei duce la reinstalarea completă.

Ce urmărește intervievatorul: Se verifică vocabularul de bază. Mulți candidați uită de infostealere, una dintre cele mai frecvente amenințări actuale.

79 Junior

Un utilizator sună și spune că a dat click pe un link dintr-un email suspect și și-a introdus parola. Ce faci?

Răspuns scurt: Îi mulțumesc pentru raportare, resetez parola și invalidez toate sesiunile active, verific și resetez MFA dacă a fost compromis, analizez logările recente ale contului și emailul, caut alți destinatari și blochez domeniul.

Viteza contează: parolele furate pot fi folosite în câteva minute. Pașii, în ordinea priorității:

  • Ton calm, fără reproșuri. Raportarea rapidă este exact comportamentul dorit; dacă oamenii se tem, data viitoare nu vor mai suna.
  • Informații rapide: ce a primit, când, ce a introdus exact (doar parola, sau și un cod MFA?), a descărcat sau a deschis ceva?
  • Limitare la nivel de cont:
  • resetarea parolei;
  • revocarea sesiunilor și token-urilor active (simpla schimbare a parolei nu invalidează întotdeauna sesiunile deja stabilite);
  • verificarea metodelor MFA înregistrate; o metodă nouă adăugată recent e un semnal grav;
  • verificarea regulilor din cutia poștală (redirecționări, mutarea automată a mesajelor), un tipar clasic de după compromitere.
  • Analiza logărilor: autentificări de la IP-uri sau din țări neobișnuite după momentul click-ului, accesări de documente, emailuri trimise din cont.
  • Endpoint: dacă a descărcat ceva, scanare cu EDR și, la nevoie, izolarea stației.
  • Amploarea: caut același mesaj la alți destinatari, îl elimin din cutiile poștale, verific cine a mai dat click (în logurile proxy sau DNS), blochez domeniul și URL-ul.
  • Dacă parola era refolosită pe alte servicii, utilizatorul trebuie să o schimbe și acolo.
  • Documentare în tichet și escaladare, dacă se confirmă acces neautorizat; acces la date personale poate declanșa obligații de notificare GDPR.

La final, o scurtă explicație pentru utilizator despre semnele mesajului ajută mai mult decât orice training general.

Ce urmărește intervievatorul: Scenariu foarte frecvent la interviurile SOC. Se verifică prioritizarea și reflexele; greșeala tipică este doar resetarea parolei, fără revocarea sesiunilor și verificarea regulilor de email.

80 Junior

Care e diferența dintre un eveniment de securitate și un incident și cum stabilești severitatea?

Răspuns scurt: Un eveniment este orice fapt observabil (o logare eșuată), iar un incident este un eveniment sau un șir de evenimente care încalcă sau amenință real politicile de securitate; severitatea se stabilește după impactul asupra datelor, sistemelor și business-ului și după amploare.

Diferența contează pentru că declanșează procese diferite.

  • Eveniment: orice întâmplare observabilă. O logare reușită, un fișier blocat de antivirus, o scanare de porturi din internet. Zilnic sunt milioane.
  • Alertă: un eveniment sau o combinație care a declanșat o regulă și cere atenție.
  • Incident: o situație confirmată (sau foarte probabilă) care compromite confidențialitatea, integritatea sau disponibilitatea, ori încalcă politicile. Exemplu: un cont accesat de altcineva, malware care rulează, date exfiltrate.

Un antivirus care blochează un fișier la descărcare este de obicei un eveniment tratat automat. Același malware găsit rulând pe un server de baze de date este un incident.

Severitatea se stabilește după o matrice definită dinainte în planul de răspuns. Criterii uzuale:

  • Impactul funcțional: servicii oprite sau degradate, câți utilizatori sunt afectați.
  • Impactul asupra informațiilor: s-au accesat sau exfiltrat date personale, financiare, secrete comerciale?
  • Recuperabilitate: cât de greu și cât de lent se revine.
  • Amploarea: un host sau zeci? Conturi privilegiate implicate?
  • Obligații externe: notificare către autorități (GDPR, NIS2), clienți, parteneri.

Un exemplu simplu de niveluri: scăzut (un host, fără date sensibile, limitat rapid), mediu, ridicat, critic (sisteme critice, date sensibile, răspândire activă). Fiecare nivel are timpi de răspuns, cine trebuie anunțat și cine conduce.

Severitatea se reevaluează pe parcurs: multe incidente încep ca „scăzute” și cresc pe măsură ce se descoperă amploarea.

Ce urmărește intervievatorul: Se verifică terminologia și înțelegerea procesului de escaladare. Greșeala tipică este să numești „incident” orice alertă.

81 Mid

Explică SPF, DKIM și DMARC și cum le verifici în header-ele unui email suspect.

Răspuns scurt: SPF spune ce servere au voie să trimită pentru un domeniu, DKIM semnează criptografic mesajul, iar DMARC verifică alinierea lor cu domeniul din From și stabilește ce se întâmplă cu mesajele care eșuează. Rezultatele apar în header-ul Authentication-Results.

Toate trei se publică în DNS, ca înregistrări TXT.

  • SPF: lista serverelor autorizate să trimită pentru domeniul din adresa de plic (Return-Path).
exemplu.ro.  TXT  "v=spf1 include:_spf.google.com ip4:198.51.100.10 -all"
  • DKIM: serverul care trimite semnează anumite header-e și corpul mesajului; cheia publică stă la selector._domainkey.exemplu.ro. Confirmă că mesajul nu a fost modificat și că a fost semnat de un domeniu anume.
  • DMARC: cere ca SPF sau DKIM să treacă și să fie aliniate cu domeniul vizibil din From. Definește politica (p=none, quarantine, reject) și adresa pentru rapoarte.
_dmarc.exemplu.ro.  TXT  "v=DMARC1; p=reject; rua=mailto:dmarc@exemplu.ro"

În analiza unui email suspect, cauți:

Authentication-Results: mx.exemplu.ro;
  spf=pass smtp.mailfrom=notificari-plati.net;
  dkim=pass header.d=notificari-plati.net;
  dmarc=fail header.from=banca-exemplu.ro

Interpretare: serverul expeditor e autorizat pentru notificari-plati.net, dar mesajul pretinde că vine de la banca-exemplu.ro, iar DMARC eșuează pe alinierea cu domeniul din From. Semnal puternic de falsificare.

Alte verificări: diferențele dintre From, Reply-To și Return-Path, lanțul de header-e Received (citit de jos în sus) și ID-ul mesajului.

Limite: un pass complet nu înseamnă mesaj sigur. Un domeniu asemănător, înregistrat de atacator, poate avea SPF, DKIM și DMARC perfecte. Pentru domeniile proprii, recomandarea este trecerea treptată la p=reject, după analiza rapoartelor.

Ce urmărește intervievatorul: Se verifică abilitatea practică de analiză a emailurilor. Greșeala tipică este să crezi că „SPF pass” înseamnă expeditor legitim.

82 Mid

Care e diferența dintre analiza statică și dinamică a malware-ului și cum o faci în siguranță?

Răspuns scurt: Analiza statică examinează fișierul fără să îl ruleze (hash, șiruri, import-uri, metadate); analiza dinamică îl rulează într-un mediu izolat și observă comportamentul. Se face numai în laboratoare izolate sau sandbox-uri aprobate, niciodată pe stații de lucru.

Analiza statică (fără executare):

  • calculul hash-urilor și căutarea lor în threat intelligence;
  • tipul real al fișierului (file), nu doar extensia;
  • șirurile de text (strings): URL-uri, IP-uri, căi, mesaje;
  • structura executabilului: funcțiile importate (rețea, criptare, injecție în procese), secțiuni neobișnuite, semne de împachetare (packing);
  • reguli YARA care identifică familii cunoscute;
  • la documente: macro-uri sau obiecte încorporate, cu unelte dedicate pentru fișiere Office și PDF.

Este sigură și rapidă, dar limitată când codul este ofuscat sau împachetat.

Analiza dinamică (cu executare controlată):

  • rularea într-un sandbox (de exemplu o instanță internă de CAPE, sau sandbox-ul inclus în EDR ori în filtrul de email);
  • observarea proceselor create, a fișierelor și cheilor de registry modificate, a conexiunilor de rețea, a domeniilor contactate;
  • extragerea de indicatori pentru blocare și vânătoare.

Unele mostre detectează mediile virtuale sau așteaptă înainte să acționeze, deci un rezultat „curat” nu e o dovadă.

Reguli de siguranță:

  • Mediu izolat: mașini virtuale fără acces la rețeaua firmei, cu snapshot-uri pentru revenire, rețea simulată sau ieșire controlată.
  • Transferul mostrelor în arhive protejate cu parolă, cu extensii neutralizate.
  • Confidențialitate: un fișier intern (un document cu date ale clienților) nu se încarcă în sandbox-uri publice fără aprobare, pentru că poate deveni accesibil altora. Hash-ul se poate căuta fără risc.
  • Respectarea procedurii interne: la multe firme, analiza aprofundată e făcută doar de echipa L3 sau de un furnizor.

Pentru un analist SOC, scopul nu e ingineria inversă completă, ci obținerea rapidă de indicatori și înțelegerea impactului.

Ce urmărește intervievatorul: Se verifică dacă știi metodele și, mai ales, regulile de siguranță. Greșeala gravă tipică este rularea mostrei pe propriul laptop sau încărcarea documentelor interne în servicii publice.

83 Mid

Ce înseamnă „chain of custody” și „ordinea volatilității” în colectarea dovezilor?

Răspuns scurt: Chain of custody este documentarea completă a cine a colectat, păstrat, transferat și analizat fiecare dovadă și când, ca integritatea ei să poată fi demonstrată; ordinea volatilității înseamnă să colectezi întâi datele care dispar cel mai repede, ca memoria și conexiunile, apoi discul și logurile.

Ordinea volatilității (descrisă în RFC 3227), de la cele mai volatile la cele mai stabile:

  • registrele procesorului și cache-ul (rar colectate în practică);
  • memoria RAM: procese, conexiuni de rețea, chei de criptare, comenzi rulate, malware care există doar în memorie;
  • starea rețelei, tabelul ARP, rutele, procesele active;
  • fișierele temporare;
  • discul;
  • logurile de la distanță și datele de monitorizare;
  • configurația fizică și topologia;
  • arhivele și backup-urile.

O repornire „ca să vedem dacă se rezolvă” distruge primele niveluri pentru totdeauna.

Chain of custody (lanțul de custodie) presupune, pentru fiecare dovadă:

  • descriere (ce este, de pe ce sistem, număr de serie sau ID de instanță);
  • cine a colectat-o, când (cu fus orar, ideal UTC) și cum;
  • hash-ul calculat la colectare (de exemplu SHA-256), verificat la fiecare transfer;
BASH
sha256sum disc-web01.img > disc-web01.img.sha256
sha256sum -c disc-web01.img.sha256
  • fiecare transfer de custodie, cu semnătură, dată și scop;
  • locul de păstrare, cu acces restricționat.

De ce contează: dacă incidentul ajunge în instanță, la poliție, la asigurator sau în fața unei autorități de reglementare, trebuie să poți demonstra că dovezile nu au fost modificate. Chiar și pentru incidente interne, disciplina asta previne erori de analiză. Analiza se face pe copii ale imaginilor, niciodată pe original, iar la discurile fizice se folosește un write blocker. În cloud, snapshot-urile de volum și exporturile de loguri se tratează cu aceeași rigoare.

Ce urmărește intervievatorul: Se verifică rigoarea procedurală necesară în investigații. Greșeala tipică este să consideri aceste aspecte doar „pentru polițiști”, nu pentru SOC.

84 Mid

Cum organizezi analiza post-incident (lessons learned) ca să aducă îmbunătățiri reale?

Răspuns scurt: O faci la scurt timp după încheiere, în format blameless, pe baza unei cronologii documentate; analizezi ce a mers bine, ce nu și de ce, iar rezultatul sunt acțiuni concrete, cu responsabil și termen, urmărite până la închidere.

Faza post-incident este cea mai des sărită și, de multe ori, cea mai valoroasă.

Cum aș organiza-o:

  • Momentul: la câteva zile după închidere, cât detaliile sunt proaspete, dar după ce presiunea a scăzut.
  • Participanți: toți cei implicați: SOC, IT, proprietarii aplicațiilor, comunicare, juridic, dacă a fost cazul.
  • Format blameless: scopul este înțelegerea sistemului, nu găsirea unui vinovat. Dacă un utilizator a dat click pe phishing, întrebarea utilă este de ce filtrarea, MFA-ul și detecția nu l-au protejat. Oamenii care se tem de consecințe ascund informații.
  • Cronologia detaliată, cu ore: prima activitate rău intenționată, prima detecție, escaladarea, limitarea, recuperarea. Din ea rezultă timpii de detecție și de răspuns.
  • Întrebări de analiză:
  • Cum a intrat atacatorul? Ce cauză de fond a permis asta?
  • De ce nu am detectat mai devreme? Lipseau logurile, regula, sau alerta a fost ignorată?
  • Ce a încetinit răspunsul? Contacte lipsă, acces lipsă, decizii neclare?
  • Ce a funcționat bine și trebuie păstrat?
  • Rezultate: acțiuni concrete, fiecare cu proprietar și termen. Exemple: o regulă nouă de detecție, MFA pe un sistem uitat, un playbook actualizat, un contract de suport cu un furnizor, o sesiune de instruire.
  • Urmărire: acțiunile intră în sistemul de tichete și sunt verificate. Un raport fără urmărire nu schimbă nimic.

Raportul final are de obicei două niveluri: un rezumat scurt pentru conducere (impact, cauză, ce se schimbă) și detaliile tehnice pentru echipe. Tiparele care se repetă de la un incident la altul arată unde trebuie investit.

Ce urmărește intervievatorul: Se verifică orientarea spre îmbunătățire continuă și cultura de echipă. Greșeala tipică este transformarea întâlnirii într-o căutare de vinovați.

85 Senior

Ești primul analist care confirmă un atac ransomware activ într-o rețea. Ce faci în primele ore?

Răspuns scurt: Declari incidentul major și activezi planul de răspuns, limitezi rapid răspândirea (izolarea host-urilor afectate, blocarea conturilor compromise, protejarea backup-urilor), păstrezi dovezile, stabilești amploarea și implici din timp conducerea, juridicul și, după caz, autoritățile.

Ransomware-ul se răspândește repede, iar deciziile din primele ore contează enorm. Ordinea aproximativă:

  • Escaladare imediată: declari incident critic, anunți incident lead-ul și managementul conform planului. Deschizi un canal de comunicare separat, preferabil în afara sistemelor posibil compromise (atacatorii pot citi emailul firmei).
  • Limitare:
  • izolarea în rețea a host-urilor afectate, prin EDR sau la nivel de switch ori security group; nu le oprești din reflex, pentru că memoria poate conține chei și dovezi, dar urmezi decizia stabilită în plan;
  • dezactivarea conturilor folosite de atacator și resetarea credențialelor privilegiate;
  • blocarea comunicării cu infrastructura de comandă și control identificată;
  • la nevoie, segmentarea mai agresivă a rețelei, de exemplu deconectarea unor site-uri sau a legăturilor spre cloud.
  • Protejarea backup-urilor: verifici imediat că backup-urile offline sau imuabile sunt intacte și izolate. Atacatorii încearcă des să le șteargă primele.
  • Dovezi: păstrezi loguri, imagini de memorie și disc pentru câteva sisteme reprezentative, nota de răscumpărare și mostrele.
  • Amploarea: ce sisteme sunt criptate, ce conturi au fost folosite, există semne de exfiltrare înainte de criptare (dubla extorcare)? Asta influențează obligațiile legale.
  • Implicare externă: juridic și DPO pentru GDPR (notificarea în 72 de ore dacă sunt afectate date personale), autoritățile competente conform NIS2 dacă entitatea intră sub incidența ei (în România, DNSC), asigurătorul cyber, eventual o firmă specializată în răspuns la incidente și poliția.
  • Decizia de plată nu aparține analistului; aparține conducerii, cu consultanță juridică.

Recuperarea începe abia după ce ești sigur că atacatorul nu mai are acces, altfel sistemele restaurate sunt criptate din nou.

Ce urmărește intervievatorul: La senior se verifică prioritizarea sub presiune și înțelegerea dimensiunilor non-tehnice. Greșeala tipică este restaurarea imediată din backup, înainte de eradicarea accesului atacatorului.

86 Senior

Cum construiești un playbook de răspuns și cum verifici că funcționează înainte de un incident real?

Răspuns scurt: Pornești de la scenariile cu risc mare (phishing, ransomware, cont compromis), definești declanșatorii, rolurile, pașii de decizie și de acțiune și criteriile de escaladare, apoi îl testezi prin exerciții tabletop și simulări tehnice și îl actualizezi după fiecare exercițiu și incident.

Un plan de răspuns la incidente stabilește cadrul general (roluri, severități, comunicare, autoritate de decizie). Playbook-urile sunt procedurile concrete pentru tipuri specifice de incident.

Structura unui playbook bun:

  • Scop și declanșatori: ce alerte sau situații îl activează (de exemplu „cont cloud cu acces neobișnuit” sau „criptare masivă de fișiere detectată de EDR”).
  • Roluri: cine conduce, cine execută acțiunile tehnice, cine comunică, cine decide izolarea unui sistem critic.
  • Pași de triere și investigare: ce date se colectează, unde se caută, ce întrebări trebuie lămurite.
  • Acțiuni de limitare, cu condițiile în care se aplică și cine le aprobă.
  • Criterii de escaladare și contacte (inclusiv în afara programului).
  • Obligații de notificare: termene GDPR, NIS2, contractuale.
  • Recuperare și închidere, cu verificările necesare.

Testarea:

  • Exerciții tabletop: o discuție structurată pe un scenariu realist, cu evenimente introduse treptat de facilitator („acum presa sună”, „backup-ul pare afectat”). Participă și conducerea, juridicul, comunicarea. Scot la iveală decizii nelămurite și contacte lipsă.
  • Simulări tehnice (de exemplu exerciții purple team, cu tehnici emulate într-un mod controlat): verifică dacă detecțiile se declanșează și dacă pașii tehnici chiar funcționează (ai acces la consola EDR? Poți izola un server în cloud?).
  • Teste de restaurare reală din backup, cronometrate.

După fiecare exercițiu sau incident real: lecții învățate, playbook actualizat, versiune nouă comunicată echipei. Un playbook care nu a fost exersat în ultimul an este, în practică, o ipoteză. Automatizarea pașilor repetitivi (în SOAR) vine după ce procesul manual e clar și testat.

Ce urmărește intervievatorul: La senior se verifică abilitatea de a construi procese reziliente și de a lucra cu toată organizația. Greșeala tipică este un document lung, scris o dată și netestat niciodată.

Securitate în cloud și conformitate

87 Junior

Ce înseamnă modelul de responsabilitate partajată în AWS?

Răspuns scurt: AWS răspunde de securitatea cloud-ului (centre de date, hardware, rețeaua globală, infrastructura serviciilor), iar clientul răspunde de securitatea din cloud: date, identități și permisiuni, configurări, sisteme de operare și aplicații pe care le administrează.

AWS formulează modelul ca „security of the cloud” versus „security in the cloud”.

Responsabilitatea AWS:

  • securitatea fizică a centrelor de date;
  • hardware-ul, rețeaua globală, hipervizorul;
  • infrastructura serviciilor gestionate (de exemplu software-ul de bază al RDS sau S3).

Responsabilitatea clientului:

  • datele: clasificare, criptare, backup;
  • identitățile și accesul: utilizatori, roluri, politici IAM, MFA;
  • configurarea serviciilor: bucket-uri S3 publice sau nu, security groups, logare activată;
  • sistemul de operare și aplicațiile pe EC2: patch-uri, hardening, antimalware;
  • traficul de rețea: segmentare, criptare în tranzit.

Linia se mută în funcție de tipul serviciului:

  • IaaS (EC2): clientul face aproape tot, de la sistemul de operare în sus.
  • Servicii gestionate (RDS): AWS face patch-urile motorului de baze de date, dar clientul decide cine are acces, dacă baza e publică și dacă e criptată.
  • Serverless și SaaS (Lambda, S3): AWS gestionează mai mult, dar codul, permisiunile și datele rămân ale clientului.

Concluzia practică: majoritatea incidentelor din cloud nu vin din compromiterea furnizorului, ci din configurări greșite și credențiale compromise ale clienților. Un bucket S3 deschis public este responsabilitatea clientului. Același model, cu mici diferențe, este folosit de Azure și Google Cloud.

Ce urmărește intervievatorul: Se verifică înțelegerea fundamentului securității în cloud. Greșeala tipică este presupunerea că „fiind în AWS, AWS se ocupă de securitate”.

88 Junior

Explică elementele de bază IAM din AWS: contul root, utilizatori, grupuri, roluri și politici.

Răspuns scurt: Contul root are control total și se folosește doar pentru câteva operații, cu MFA; utilizatorii și grupurile reprezintă oameni cu credențiale de lungă durată; rolurile oferă credențiale temporare preluate de servicii sau oameni; politicile JSON definesc ce acțiuni sunt permise pe ce resurse.

  • Contul root: identitatea creată odată cu contul AWS, cu acces nelimitat. Bune practici: MFA (ideal cheie hardware), fără chei de acces programatic, folosit doar pentru puținele operații care îl cer, cu alertă la orice logare.
  • Utilizatori IAM: identități cu parolă și, opțional, chei de acces de lungă durată. Recomandarea actuală AWS este ca oamenii să acceseze conturile prin IAM Identity Center (SSO, federare cu furnizorul de identitate al firmei), cu credențiale temporare, nu prin utilizatori IAM individuali.
  • Grupuri: colecții de utilizatori care primesc aceleași politici.
  • Roluri: identități fără credențiale permanente, preluate temporar prin AWS STS. Le folosesc instanțele EC2, funcțiile Lambda, serviciile și oamenii federați. Credențialele expiră automat, deci riscul de scurgere e mult mai mic.
  • Politici: documente JSON. Exemplu de acces doar la citire pe un bucket:
JavaScript
{
  "Version": "2012-10-17",
  "Statement": [{
    "Effect": "Allow",
    "Action": ["s3:GetObject", "s3:ListBucket"],
    "Resource": ["arn:aws:s3:::rapoarte-firma", "arn:aws:s3:::rapoarte-firma/*"]
  }]
}

Logica de evaluare: implicit totul e refuzat; un Allow explicit permite; un Deny explicit câștigă întotdeauna. Peste politicile de identitate se pot aplica politici pe resurse (bucket policies), permission boundaries și Service Control Policies la nivel de AWS Organizations.

Pentru least privilege, IAM Access Analyzer poate genera politici pe baza activității reale și poate semnala accesul extern sau permisiunile nefolosite.

Ce urmărește intervievatorul: Se verifică baza administrării accesului în cloud. Greșeala tipică este folosirea cheilor de acces de lungă durată pentru tot sau a contului root zilnic.

89 Junior

Care sunt cele mai frecvente greșeli de configurare în cloud care duc la incidente?

Răspuns scurt: Stocare expusă public (de exemplu bucket-uri S3), porturi de administrare deschise spre 0.0.0.0/0, chei de acces scăpate în cod, permisiuni IAM excesive, logare dezactivată, lipsa MFA, resurse vechi uitate și lipsa criptării.

Lista celor mai des întâlnite probleme:

  • Stocare publică: bucket-uri S3 sau containere de stocare cu acces public, inclusiv la backup-uri sau exporturi de baze de date. AWS activează implicit Block Public Access pentru bucket-urile noi din aprilie 2023, dar setările vechi și excepțiile rămân un risc.
  • Security groups permisive: SSH (22), RDP (3389) sau porturi de baze de date deschise spre 0.0.0.0/0.
  • Credențiale scăpate: chei de acces în repository-uri publice, în imagini de container, în fișiere .env publicate. Sunt căutate automat foarte rapid după publicare.
  • Permisiuni excesive: politici cu "Action": "*" și "Resource": "*", roluri de aplicație cu drept de administrare.
  • Logare lipsă: CloudTrail neconfigurat pe toate regiunile, VPC Flow Logs dezactivate, loguri de acces S3 lipsă. Fără ele, o investigație devine aproape imposibilă.
  • Lipsa MFA pe root și pe utilizatorii cu acces la consolă.
  • IMDSv1 activ pe instanțe, care facilitează furtul credențialelor prin SSRF.
  • Resurse uitate: instanțe de test, snapshot-uri publice, DNS care indică spre resurse șterse.
  • Baze de date sau snapshot-uri necriptate și accesibile public.

Exemplu de verificare rapidă cu AWS CLI:

BASH
aws ec2 describe-security-groups \
  --filters Name=ip-permission.cidr,Values=0.0.0.0/0 \
  --query 'SecurityGroups[].{ID:GroupId,Nume:GroupName}'

Prevenire la scară: politici preventive (Service Control Policies, Block Public Access la nivel de cont), infrastructure as code cu verificări automate înainte de deploy și monitorizare continuă cu AWS Config, Security Hub sau o platformă CSPM.

Ce urmărește intervievatorul: Se verifică cunoașterea riscurilor reale din cloud. Greșeala tipică este concentrarea pe atacuri sofisticate în loc de configurările greșite, mult mai frecvente.

90 Mid

Ce rol au CloudTrail, GuardDuty, AWS Config și Security Hub în securitatea unui cont AWS?

Răspuns scurt: CloudTrail înregistrează apelurile API (cine a făcut ce); GuardDuty detectează amenințări din loguri și semnalează activitate suspectă; AWS Config urmărește configurația resurselor și conformitatea cu reguli; Security Hub centralizează constatările și le compară cu standarde de bune practici.

  • AWS CloudTrail: jurnalul de audit al contului. Fiecare apel API (din consolă, CLI sau SDK) apare cu identitatea, ora, IP-ul sursă și parametrii. Bune practici: un trail pentru toate regiunile și pentru întreaga organizație, livrat într-un bucket S3 dedicat, într-un cont separat de logare, cu verificarea integrității fișierelor activată. Evenimentele de date (de exemplu citirile de obiecte S3) se activează separat și au cost suplimentar.
  • Amazon GuardDuty: serviciu de detecție a amenințărilor, care analizează CloudTrail, VPC Flow Logs, logurile DNS și, opțional, alte surse (S3, EKS, protecție malware). Exemple de constatări: credențiale ale unei instanțe folosite din afara AWS, apeluri API din rețele anonimizate, comunicare cu domenii cunoscute ca rău intenționate, dezactivarea logării.
  • AWS Config: inventarul și istoricul configurației resurselor. Răspunde la întrebarea „cum arăta acest security group marțea trecută și cine l-a schimbat?”. Regulile Config verifică automat conformitatea (de exemplu „niciun bucket S3 public”, „volumele EBS sunt criptate”) și pot declanșa remedieri automate.
  • AWS Security Hub: agregă constatările din GuardDuty, Inspector, Macie, Config, IAM Access Analyzer și produse externe, într-un format comun, și verifică contul față de standarde precum AWS Foundational Security Best Practices sau CIS AWS Foundations Benchmark.

Servicii conexe: Inspector (vulnerabilități în EC2, imagini de container, Lambda), Macie (descoperirea datelor sensibile în S3), IAM Access Analyzer.

Într-un SOC, constatările se trimit de obicei mai departe în SIEM (de exemplu prin EventBridge), unde sunt corelate cu restul surselor și intră în procesul obișnuit de triere.

Ce urmărește intervievatorul: Se verifică familiaritatea cu uneltele native de detecție și audit din cloud. Greșeala tipică este confuzia dintre CloudTrail (audit) și GuardDuty (detecție).

91 Mid

Analizează această politică IAM atașată rolului unei aplicații. Ce probleme vezi și cum ai rescrie-o?

Răspuns scurt: Politica dă acces total la S3 pe toate resursele și iam:PassRole pe orice rol, ceea ce permite citirea și ștergerea oricăror date și o posibilă escaladare de privilegii; o rescriu cu acțiuni și resurse precise, pentru bucket-ul aplicației.

Politica primită:

JavaScript
{
  "Version": "2012-10-17",
  "Statement": [
    {"Effect": "Allow", "Action": "s3:*", "Resource": "*"},
    {"Effect": "Allow", "Action": ["iam:PassRole", "ec2:RunInstances"], "Resource": "*"}
  ]
}

Probleme:

  • **s3:* pe ***: aplicația poate citi, modifica și șterge orice bucket din cont, inclusiv backup-uri sau loguri, și poate schimba politicile bucket-urilor, de exemplu făcându-le publice.
  • **iam:PassRole pe * combinat cu ec2:RunInstances**: cine controlează rolul poate porni o instanță cu orice rol din cont, inclusiv unul de administrator, și astfel își poate escalada privilegiile. Este o cale clasică de escaladare în AWS.
  • Lipsesc condițiile (de exemplu impunerea criptării sau restricții de rețea).

Varianta cu privilegii minime, presupunând că aplicația citește și scrie doar în prefixul incarcari/ al propriului bucket:

JavaScript
{
  "Version": "2012-10-17",
  "Statement": [
    {
      "Effect": "Allow",
      "Action": ["s3:GetObject", "s3:PutObject"],
      "Resource": "arn:aws:s3:::app-facturi-prod/incarcari/*"
    },
    {
      "Effect": "Allow",
      "Action": "s3:ListBucket",
      "Resource": "arn:aws:s3:::app-facturi-prod",
      "Condition": {"StringLike": {"s3:prefix": "incarcari/*"}}
    }
  ]
}

Dacă aplicația chiar trebuie să pornească instanțe, iam:PassRole se limitează la ARN-ul exact al rolului permis, cu condiția iam:PassedToService setată la ec2.amazonaws.com.

Validarea se face cu IAM Access Analyzer (verificarea politicii și generarea pe baza activității reale) și cu teste în mediul de staging.

Ce urmărește intervievatorul: Exercițiu practic frecvent la rolurile cu componentă cloud. Se verifică dacă vezi și calea de escaladare prin PassRole, nu doar wildcard-ul evident.

92 Mid

Ce înseamnă GDPR pentru munca unui specialist în securitate cibernetică?

Răspuns scurt: GDPR cere protejarea datelor personale prin măsuri tehnice și organizatorice adecvate și notificarea breșelor către autoritate în maximum 72 de ore când există risc pentru persoane; analistul ajută la prevenire, detecție, evaluarea impactului și documentare.

Regulamentul (UE) 2016/679 se aplică din mai 2018 oricărei organizații care prelucrează date personale ale persoanelor din UE. Pentru securitate, articolele cele mai relevante:

  • Art. 5 și 32: datele trebuie protejate prin măsuri tehnice și organizatorice adecvate riscului. Regulamentul dă exemple: pseudonimizare și criptare, asigurarea confidențialității, integrității, disponibilității și rezilienței, capacitatea de restaurare rapidă, testarea periodică a eficienței măsurilor.
  • Art. 25, privacy by design și by default: protecția se integrează de la proiectare, iar implicit se prelucrează doar datele necesare.
  • Art. 33: o încălcare a securității datelor personale se notifică autorității de supraveghere (în România, ANSPDCP) dacă e posibil, în cel mult 72 de ore de la momentul în care organizația a luat cunoștință de ea, cu excepția cazului în care e puțin probabil să genereze un risc pentru persoane.
  • Art. 34: persoanele vizate sunt informate când riscul pentru ele este ridicat.
  • Art. 35: evaluarea impactului (DPIA) pentru prelucrările cu risc ridicat.

Ce înseamnă concret pentru analist:

  • O „breșă de date personale” nu e doar furt: include acces neautorizat, pierdere, alterare sau indisponibilitate (ransomware-ul poate fi o breșă GDPR chiar fără exfiltrare).
  • Ceasul de 72 de ore pornește devreme, deci escaladarea rapidă către DPO și juridic e esențială.
  • Investigația trebuie să răspundă la: ce date, câte persoane, ce categorii, dacă datele erau criptate, ce riscuri apar pentru persoane.
  • Logurile conțin și ele date personale (IP-uri, nume de utilizator), deci retenția și accesul la ele trebuie justificate.

Decizia de notificare aparține operatorului, cu DPO și juridicul; analistul furnizează faptele.

Ce urmărește intervievatorul: Se verifică legătura dintre munca tehnică și obligațiile legale. Greșeala tipică este să crezi că GDPR privește doar juriștii sau că se aplică doar la furtul de date.

93 Senior

Ce este NIS2 și ce schimbă pentru organizațiile din România?

Răspuns scurt: NIS2 (Directiva UE 2022/2555) extinde sectoarele vizate, împarte entitățile în esențiale și importante, cere managementul riscurilor, responsabilizează conducerea și impune raportarea incidentelor în 24 de ore, 72 de ore și o lună; în România a fost transpusă prin OUG 155/2024, cu DNSC ca autoritate.

NIS2 înlocuiește prima directivă NIS (2016). Statele membre trebuiau să o transpună până la 17 octombrie 2024.

Elemente principale, la nivel de concept:

  • Domeniu extins: pe lângă sectoarele clasice (energie, transport, bănci, sănătate, apă, infrastructură digitală), include administrație publică, servicii poștale, gestionarea deșeurilor, producție de produse critice, furnizori de servicii digitale și de servicii IT gestionate. Aplicabilitatea depinde în general de sector și de mărime.
  • Entități esențiale și importante, cu niveluri diferite de supraveghere (proactivă pentru cele esențiale, reactivă pentru cele importante).
  • Măsuri de management al riscurilor (art. 21), printre care: politici de analiză a riscurilor, gestionarea incidentelor, continuitatea activității și backup-uri, securitatea lanțului de aprovizionare, gestionarea vulnerabilităților, criptografie, controlul accesului, MFA, instruire și igienă cibernetică.
  • Responsabilitatea conducerii (art. 20): organele de conducere aprobă măsurile, le supraveghează, urmează instruiri și pot răspunde pentru încălcări.
  • Raportarea incidentelor semnificative (art. 23): avertizare timpurie în 24 de ore, notificare în 72 de ore, raport final în cel mult o lună.
  • Sancțiuni: până la 10 milioane de euro sau 2% din cifra de afaceri globală pentru entitățile esențiale, respectiv 7 milioane sau 1,4% pentru cele importante.

În România, transpunerea s-a făcut prin OUG nr. 155/2024, iar autoritatea competentă este Directoratul Național de Securitate Cibernetică (DNSC), care emite și normele de aplicare. Detaliile (înregistrare, termene, cerințe specifice) trebuie verificate în textul în vigoare și în reglementările DNSC.

Pentru analist, NIS2 înseamnă procese de detecție și raportare capabile să respecte termenele, plus dovezi documentate ale măsurilor aplicate.

Ce urmărește intervievatorul: La senior se verifică înțelegerea cadrului de reglementare care schimbă prioritățile multor firme. Greșeala tipică este confuzia cu GDPR sau ignorarea responsabilității conducerii.

94 Senior

Cum folosești cadre precum ISO/IEC 27001 și NIST CSF 2.0 ca să organizezi securitatea unei firme?

Răspuns scurt: ISO/IEC 27001 definește un sistem de management al securității informației, certificabil, bazat pe evaluarea riscurilor și pe controale din Anexa A; NIST CSF 2.0 oferă o structură pe șase funcții (Govern, Identify, Protect, Detect, Respond, Recover) pentru evaluarea maturității și planificare.

Cele două cadre se completează și se folosesc adesea împreună.

ISO/IEC 27001:2022:

  • Definește cerințele pentru un ISMS (Information Security Management System): context, implicarea conducerii, evaluarea și tratarea riscurilor, obiective, audit intern, analiză de management, îmbunătățire continuă.
  • Anexa A conține 93 de controale grupate în patru teme: organizaționale, de personal, fizice și tehnologice. Organizația alege controalele aplicabile și le justifică în Declarația de aplicabilitate (Statement of Applicability).
  • Este certificabil de un organism acreditat, ceea ce contează în relația cu clienții și partenerii. ISO/IEC 27002 oferă ghidajul de implementare pentru fiecare control.

NIST Cybersecurity Framework 2.0 (februarie 2024):

  • Șase funcții: Govern (adăugată în 2.0: strategie, roluri, politici, managementul riscului lanțului de aprovizionare), Identify, Protect, Detect, Respond, Recover.
  • Nu este certificabil; este un limbaj comun și un instrument de autoevaluare. Organizația își definește un profil curent și un profil țintă, iar diferența devine plan de lucru.

Cum le-aș folosi practic:

  • Pentru planificare: evaluez maturitatea pe funcțiile CSF și identific golurile cele mai riscante.
  • Pentru guvernanță și certificare: construiesc ISMS-ul după ISO 27001, cu registrul de riscuri ca element central.
  • Pentru reglementări (NIS2, DORA în sectorul financiar): fac o corespondență între cerințele legale și controalele existente, ca aceeași dovadă să servească mai multor audituri.
  • Pentru controale tehnice detaliate: CIS Controls sau benchmark-urile CIS.

Capcana principală este conformitatea de fațadă: politici frumoase, controale neaplicate. Un auditor bun și un SOC care testează controalele în practică previn asta.

Ce urmărește intervievatorul: La senior se verifică abilitatea de a lega operațiunile tehnice de guvernanță și audit. Greșeala tipică este echivalarea certificării cu securitatea reală.

Comportamentale și HR

95 Junior

De ce vrei să lucrezi în securitate cibernetică?

Răspuns scurt: Un răspuns bun leagă o motivație reală (curiozitate pentru cum funcționează și cum cedează sistemele, dorința de a proteja oameni și date) de pași concreți deja făcuți: cursuri, laboratoare, certificări, proiecte proprii.

Intervievatorul vrea să vadă motivație autentică și realism despre meserie, nu fascinație pentru „hacking” din filme. Securitatea defensivă înseamnă multă analiză, documentare, comunicare și, uneori, ture.

Structură recomandată:

  • Ce te atrage, concret: de exemplu, plăcerea de a investiga și de a înțelege cauza unei probleme, faptul că munca are impact direct asupra oamenilor (conturi, date, servicii care trebuie să funcționeze), domeniul care se schimbă constant și te obligă să înveți.
  • Ce ai făcut deja: cursuri (Linux, rețele, Python, SQL, cloud, securitate), un laborator propriu, platforme de exerciții defensive, analiza unor loguri sau capturi publice, o certificare de nivel de intrare, dacă ai.
  • Legătura cu rolul: de ce te interesează specific SOC-ul sau rolul de analist și ce ai înțeles despre munca zilnică.
  • Direcția: unde vrei să ajungi (de exemplu răspuns la incidente, ingineria detecțiilor, securitate în cloud), arătând că vezi rolul ca pe o etapă serioasă, nu ca pe o trambulină rapidă.

Exemplu de răspuns scurt: „Am venit din suport IT, unde rezolvam probleme pe stații și conturi. Cele mai interesante tichete erau cele cu emailuri suspecte, așa că am început să învăț cum se analizează header-ele și logurile. Am făcut un laborator cu Wazuh pe câteva mașini virtuale și am scris reguli simple de detecție. Îmi place partea de investigație și vreau să cresc spre răspuns la incidente.”

De evitat: motivații exclusiv financiare, clișee („pasiunea mea dintotdeauna”) fără dovezi, interesul declarat pentru partea ofensivă la un post defensiv.

Ce urmărește intervievatorul: Se verifică motivația și dacă ai investit deja timp în domeniu. Greșeala tipică este un răspuns generic, fără niciun exemplu concret.

96 Junior

Cum te ții la curent cu amenințările și noutățile din securitate?

Răspuns scurt: Prin câteva surse alese și urmărite constant: avertismentele oficiale (CISA, DNSC, CERT-uri), blogurile echipelor de cercetare ale furnizorilor, rapoarte de incidente, podcasturi și comunități, plus exersare practică în laborator.

Domeniul se schimbă rapid, iar intervievatorul vrea să vadă că ai un sistem, nu că citești „din când în când pe internet”.

Exemple de surse pe care le poți menționa, dacă le folosești cu adevărat:

  • Avertismente oficiale: CISA (inclusiv catalogul Known Exploited Vulnerabilities), DNSC în România, CERT-EU, avertismentele furnizorilor folosiți în firmă (Microsoft, Cisco, Fortinet și alții).
  • Cercetare și threat intelligence: blogurile echipelor de cercetare ale furnizorilor de securitate, rapoartele anuale de tip „threat landscape” (de exemplu ENISA Threat Landscape), descrierile de grupuri din MITRE ATT&CK.
  • Știri de specialitate și podcasturi dedicate securității.
  • Comunități: grupuri locale, conferințe, Discord-uri sau forumuri profesionale.
  • Practică: platforme de exerciții defensive (investigații pe loguri, analiză de capturi), propriul laborator, reguli Sigma publice studiate și testate.

Cum structurezi răspunsul:

  • 2–3 surse principale și de ce le alegi.
  • Un ritm: de exemplu, avertismentele oficiale zilnic, articolele mai lungi săptămânal.
  • Un exemplu concret recent: „Când a apărut vulnerabilitatea X, am citit avertismentul, am verificat ce indicatori fuseseră publicați și am încercat să înțeleg cum ar arăta exploatarea în logurile unui server web.”
  • Cum transformi informația în acțiune: notițe proprii, idei de detecții, discuții cu colegii.

De evitat: liste lungi de nume fără niciun exemplu sau surse pe care nu le poți discuta dacă intervievatorul întreabă detalii.

Ce urmărește intervievatorul: Se verifică curiozitatea și disciplina de învățare continuă. Greșeala tipică este o listă de surse fără nicio dovadă că le folosești.

97 Junior

Povestește un proiect sau un laborator de securitate pe care l-ai făcut singur.

Răspuns scurt: Descrie scopul, arhitectura și uneltele, problemele întâmpinate și cum le-ai rezolvat, apoi ce ai învățat; un laborator modest, explicat clar și onest, valorează mai mult decât unul impresionant descris vag.

Pentru juniori, laboratorul propriu este adesea principala dovadă de experiență. Folosește o structură clară:

  • Scopul: ce ai vrut să înveți. De exemplu: „Voiam să înțeleg cum ajung logurile într-un SIEM și cum se scrie o regulă de detecție.”
  • Arhitectura: câteva mașini virtuale (un server Linux, o stație Windows, un SIEM open source precum Wazuh sau stack-ul Elastic), rețea izolată, poate un firewall virtual.
  • Ce ai făcut concret:
  • ai trimis logurile de autentificare și Sysmon în SIEM;
  • ai generat activitate de test controlată în propriul laborator (logări eșuate, comenzi PowerShell suspecte, folosind unelte de simulare destinate testării detecțiilor);
  • ai scris reguli și ai verificat că se declanșează;
  • ai redus fals pozitivele.
  • O problemă reală întâmpinată: logurile nu apăreau din cauza fusului orar, parsarea greșea un câmp, o regulă se declanșa la orice actualizare Windows. Cum ai depanat-o arată mai mult decât succesul.
  • Rezultate și lecții: ce ai înțeles despre limitele detecției, ce ai face diferit, ce urmează.

Sfaturi:

  • Documentează laboratorul (un repository Git cu configurări și reguli, un articol scurt). Intervievatorul poate cere detalii, iar documentația te ajută să răspunzi precis.
  • Fii onest despre nivelul tău. „Am urmat un tutorial, apoi am modificat X și Y” este un răspuns bun.
  • Leagă proiectul de rolul pentru care aplici: dacă postul e în cloud, un laborator cu CloudTrail și GuardDuty într-un cont de test va fi mai relevant.

Tot ce ai testat trebuie să fi fost în propriul laborator, nu pe sisteme ale altora.

Ce urmărește intervievatorul: Se verifică inițiativa și capacitatea de a explica tehnic ce ai făcut. Greșeala tipică este descrierea vagă a uneltelor fără nicio problemă rezolvată.

98 Mid

Povestește o situație în care a trebuit să gestionezi o alertă sau un incident sub presiune.

Răspuns scurt: Folosește structura STAR (situație, sarcină, acțiune, rezultat): descrie contextul pe scurt, ce aveai de făcut, pașii concreți și raționamentul, rezultatul măsurabil și ce ai învățat, fără a dezvălui informații confidențiale.

Intervievatorul vrea să vadă cum gândești când timpul presează: dacă rămâi metodic, dacă comunici și dacă știi când să escaladezi.

Structura STAR:

  • Situație: contextul, scurt. „Eram în tura de noapte, singur pe L1, când au apărut mai multe alerte EDR pe același server.”
  • Sarcină: ce era responsabilitatea ta. „Trebuia să stabilesc rapid dacă e un incident real și să urmez playbook-ul.”
  • Acțiune: partea cea mai detaliată. „Am verificat arborele de procese și am văzut că serviciul web pornise un shell. Am corelat cu logurile de acces și am găsit cereri neobișnuite spre un endpoint de upload. Conform procedurii, am escaladat la L2 de gardă și am propus izolarea serverului. Până la răspuns, am adunat cronologia în tichet.”
  • Rezultat: concret. „Serverul a fost izolat, s-a confirmat o încercare de exploatare a unei componente neactualizate, iar patch-ul a fost aplicat în aceeași zi.”
  • Lecție: „Am propus o regulă care detectează procese shell pornite de serviciile web, iar alertele similare au fost apoi prioritizate automat.”

Dacă nu ai lucrat încă într-un SOC, poți folosi o situație din alt context (suport IT, un proiect cu termen strâns, un exercițiu de tip CTF defensiv), dar spune clar asta.

Puncte de urmărit:

  • Arată cum ai prioritizat și ce ai lăsat deliberat pentru mai târziu.
  • Menționează comunicarea: cine a fost anunțat și când.
  • Nu dezvălui nume de clienți, IP-uri reale sau detalii confidențiale. Discreția este ea însăși o calitate apreciată în securitate.
  • Nu te prezenta ca eroul care a salvat totul singur; echipa și procesul contează.

Ce urmărește intervievatorul: Se verifică comportamentul sub stres, comunicarea și respectarea procedurilor. Greșeala tipică este un răspuns vag sau dezvăluirea de detalii confidențiale ale unui angajator anterior.

99 Mid

Cum explici un risc tehnic unui manager non-tehnic și cum l-ai convins să aprobe o măsură de securitate?

Răspuns scurt: Traduci riscul în impact de business (bani, timp de nefuncționare, clienți, obligații legale), dai o estimare clară a probabilității, propui opțiuni cu costuri și compromisuri și lași decizia documentată la cel care deține riscul.

Specialiștii în securitate eșuează des nu pentru că au dreptate tehnic mai puțin, ci pentru că nu pot convinge. Abordarea:

  • Pornește de la ce îi pasă interlocutorului: continuitatea vânzărilor, clienții, reputația, amenzile, termenele de proiect. Nu de la CVE-uri și acronime.
  • Descrie scenariul concret: „Dacă cineva obține parola unui angajat prin phishing, poate intra în sistemul de facturare din orice loc, pentru că nu avem MFA. S-ar putea emite facturi false sau s-ar putea descărca datele clienților.”
  • Impact și probabilitate, cât de onest poți: ce s-ar opri, cât timp, ce obligații de notificare ar apărea (GDPR, NIS2, contracte). Evită exagerarea; credibilitatea se pierde ușor.
  • Opțiuni, nu ultimatumuri:
  • varianta recomandată, cu cost și efort;
  • o variantă minimă, de compromis;
  • acceptarea riscului, documentată.
  • Fricțiunea pentru utilizatori: arată că te-ai gândit la ea și cum o reduci (de exemplu passkeys în loc de coduri tastate).
  • Decizia aparține proprietarului riscului. Dacă alege să accepte riscul, o documentezi și revii la termen.

Exemplu STAR scurt: „Echipa de vânzări refuza MFA pe CRM pentru că lucra mult de pe telefon. Am prezentat un scenariu de compromitere a unui cont și am propus notificări push cu number matching, testate întâi pe o echipă mică. Pilotul a arătat că logarea dura cu puțin mai mult, iar managerul a aprobat extinderea.”

Ce arată un astfel de răspuns: empatie pentru nevoile business-ului, gândire în termeni de risc și capacitatea de a construi încredere între echipa de securitate și restul organizației.

Ce urmărește intervievatorul: Se verifică abilitatea de comunicare și influență, esențială peste nivelul junior. Greșeala tipică este să tratezi managerul ca pe un obstacol sau să folosești frica drept argument principal.

100 Senior

Ce faci dacă descoperi că un coleg cu mai multă experiență sau un manager îți cere să nu raportezi un incident?

Răspuns scurt: Îmi clarific faptele, explic calm obligațiile (politica internă, GDPR, NIS2, contractele) și riscurile ascunderii, documentez discuția și, dacă presiunea continuă, escaladez pe canalele oficiale (CISO, juridic, DPO, linia de avertizare internă).

Întrebarea testează integritatea, una dintre cele mai importante calități într-un rol de securitate. Nu există un răspuns „diplomatic” care să includă ascunderea unui incident.

Pașii pe care i-aș descrie:

  • Clarific faptele și motivul: poate colegul are informații pe care nu le am (de exemplu e un test autorizat sau incidentul a fost deja raportat pe alt canal). Întreb deschis, fără acuzații.
  • Explic de ce raportarea contează:
  • politica internă de răspuns la incidente obligă la raportare;
  • pot exista obligații legale cu termene scurte (72 de ore în GDPR pentru breșele de date personale, 24 de ore pentru avertizarea timpurie în NIS2, unde se aplică);
  • ascunderea crește riscul pentru persoanele afectate și pentru firmă, iar descoperirea ulterioară agravează consecințele.
  • Propun soluția constructivă: raportăm împreună, cu contextul corect, ca incidentul să fie tratat corect și fără dramatizare.
  • Documentez: ce am observat, când și discuția avută, într-un mod factual.
  • Escaladez dacă e nevoie: la CISO sau la managerul echipei de securitate, la juridic sau DPO, iar dacă presiunea vine chiar de la conducere, prin canalul intern de raportare a neregulilor. Directiva UE privind protecția avertizorilor (2019/1937), transpusă și în România, protejează persoanele care raportează încălcări prin canalele prevăzute.

Un răspuns matur arată că poți fi ferm pe principii, dar fără să distrugi relațiile: presupui întâi buna-credință, ceri clarificări și urmezi procedurile. Dacă organizația sancționează raportarea onestă, asta e o informație importantă despre cultura ei.

Ce urmărește intervievatorul: La senior se verifică integritatea și capacitatea de a gestiona conflicte etice. Greșeala tipică este fie acceptarea tacită, fie un răspuns impulsiv, fără verificarea faptelor.

Întrebări de interviu pe tehnologii

Pregătire de interviu pentru alte meserii

Exerciții rezolvate pentru Specialist securitate cibernetică

← Toate întrebările de interviu

Tudor Andrei Dumitrescu
Cine coordonează pregătirea de interviu

Tudor Andrei Dumitrescu

Senior Software Developer · fondatorul Academiei Programatorilor

LinkedIn
  1. 2019 Junior JavaCognizant Softvision
  2. 2021 Mid JavaCognizant Softvision
  3. 2022 Team LeaderEndava
  4. 2023 Senior Software DeveloperUniCredit
  5. Acum Senior Software DeveloperHCLTech
Certificat de absolvire Instructor / Preparator formare, Tudor Andrei Dumitrescu
Certificat de formator autorizatMinisterul Muncii și Ministerul Educației · 2022
Certificat de absolvire Instructor / Preparator formare, Tudor Andrei Dumitrescu

Certificat de formator autorizat · Ministerul Muncii și Ministerul Educației · 2022

Din 2020 construiește Academia Programatorilor, iar din 2026 și JoburiIT.ro. Întrebările de aici urmăresc ce se cere la interviurile de Specialist securitate cibernetică, de la junior la mid, iar pe JoburiIT.ro îți poți certifica apoi cunoștințele.

De la întrebări la primul job de Specialist securitate cibernetică

Traseul de carieră îți pune cursurile în ordine, cu exerciții verificate automat și proiecte despre care poți vorbi la interviu. Primele lecții sunt gratuite.