...
Pregătire interviuri

100 de întrebări de interviu HTML și CSS, cu răspunsuri

Întrebările despre HTML și CSS care apar des la interviurile tehnice, fiecare cu un răspuns scurt, explicația pe larg și ce urmărește intervievatorul. Citește-le sau exersează cu răspunsurile ascunse. Înveți de la zero cu Curs HTML & CSS: primele 15 lecții sunt gratuite.

Pagină coordonată de Tudor Andrei Dumitrescu, Senior Software Developer, fondatorul Academiei ProgramatorilorActualizat la

  • 100întrebări
  • 52junior
  • 34mid
  • 14senior
  • 136 minde citit
Întrebări de interviu HTML și CSS cu răspunsuri

La interviurile pentru roluri de frontend, HTML și CSS sunt verificate în trei feluri: întrebări de teorie (cascadă, specificitate, box model, semantică), exerciții de citire a codului („ce culoare are textul?”, „de ce nu funcționează sticky?”) și sarcini practice, fie în live coding, fie ca temă pentru acasă, în care transformi o machetă într-o pagină responsive și accesibilă. Intervievatorii urmăresc mai ales dacă înțelegi de ce se comportă browserul într-un anumit fel, nu dacă știi pe de rost proprietățile.

La nivel junior se așteaptă HTML semantic corect, formulare cu etichete, selectori și cascadă, box model, Flexbox și Grid pentru layout-uri obișnuite și primii pași în responsive. La nivel mid se adaugă depanarea bug-urilor reale de layout, accesibilitatea dincolo de alt, CSS-ul modern (:has(), clamp(), variabile) și organizarea stilurilor într-un proiect de echipă. Întrebările senior privesc arhitectura CSS la scară, performanța randării și deciziile de compromis.

Întrebările sunt grupate pe teme și ordonate de la junior la senior. Citește întâi răspunsul scurt și încearcă să-l formulezi singur, apoi verifică explicația completă. Exemplele de cod merită rulate în browser și modificate: la HTML și CSS, cel mai repede înveți schimbând o valoare și urmărind efectul în DevTools.

Structura documentului și HTML semantic

1 Junior

Ce fac <meta charset="utf-8"> și atributul lang de pe <html>? Ce se întâmplă dacă lipsesc?

Răspuns scurt: charset îi spune browserului cum să transforme octeții fișierului în caractere, iar lang declară limba conținutului. Fără ele apar diacritice stricate și o pronunție greșită în cititoarele de ecran.

Un fișier HTML este o secvență de octeți. Codificarea (encoding) spune cum se traduc acei octeți în litere. UTF-8 acoperă toate alfabetele, inclusiv ș, ț, ă, î, â, și este standardul pe web. Declarația trebuie să apară în primii 1024 de octeți ai documentului, de aceea se pune primul element din <head>. Dacă lipsește și serverul nu trimite nici el Content-Type: text/html; charset=utf-8, browserul ghicește, iar un „ș” poate apărea ca „È™”.

Atributul lang are mai multe efecte practice:

  • cititoarele de ecran aleg vocea și regulile de pronunție (un text românesc citit cu voce engleză devine greu de înțeles);
  • browserul aplică despărțirea în silabe corectă cu hyphens: auto;
  • traducerea automată și motoarele de căutare știu limba paginii;
  • selectorul CSS :lang(ro) devine utilizabil.
HTML
<!DOCTYPE html>
<html lang="ro">
<head>
  <meta charset="utf-8">
  <title>Contact</title>
</head>
<body>
  <p>Citatul original: <span lang="en">Less is more</span>.</p>
</body>
</html>

lang se poate pune și pe fragmente, ca în exemplul de mai sus, când o bucată de text e în altă limbă.

Ce urmărește intervievatorul: Verifică dacă știi rolul real al acestor linii, nu doar că „sunt în șablon”. Mulți candidați uită de efectul lui lang asupra accesibilității.

Eroarea, în practică:Consider adding a “lang” attributeThe character encoding was not declared

2 Junior

Câte elemente <h1> ar trebui să aibă o pagină și cum construiești corect ierarhia titlurilor?

Răspuns scurt: De regulă un singur <h1>, titlul principal al paginii, apoi <h2> pentru secțiuni și <h3> pentru subsecțiuni, fără niveluri sărite. Nivelul se alege după structură, nu după mărimea dorită a textului.

Titlurile formează cuprinsul paginii. Utilizatorii de cititoare de ecran sar frecvent de la un titlu la altul ca să afle ce conține pagina, iar motoarele de căutare folosesc ierarhia ca să înțeleagă subiectele. Specificația HTML nu interzice mai multe <h1>, dar recomandarea practică rămâne un singur <h1> care descrie pagina, pentru că așa e cel mai clar pentru toată lumea.

Regulile utile:

  • nu sări niveluri: după <h2> urmează <h3>, nu <h4>;
  • nu alege nivelul după aspect; dacă vrei un <h2> mic, îl stilizezi cu CSS;
  • nu folosi titluri pentru text care doar trebuie să fie mare și îngroșat (un slogan, un preț), folosește un <p> cu o clasă;
  • fiecare secțiune importantă primește un titlu, chiar dacă vizual e discret.
HTML
<h1>Rețete de toamnă</h1>
<section>
  <h2>Supe</h2>
  <h3>Supă cremă de dovleac</h3>
</section>
<section>
  <h2>Deserturi</h2>
</section>

Un mit vechi spune că HTML5 calculează automat nivelurile în funcție de <section> („outline algorithm”). Niciun browser nu l-a implementat, iar algoritmul a fost scos din specificație, deci nivelurile trebuie scrise explicit.

Ce urmărește intervievatorul: Intervievatorul verifică dacă vezi titlurile ca structură, nu ca stil. Greșeala tipică: <h4> ales pentru că „arată mai bine” sau titluri folosite pentru text decorativ.

Eroarea, în practică:Heading cannot be a child of another headingEmpty heading.

3 Junior

Care e diferența dintre <section>, <article> și <div>? Dă un exemplu pentru fiecare.

Răspuns scurt: <article> e un conținut de sine stătător, care are sens și scos din pagină; <section> e o parte tematică a unui întreg, de obicei cu titlu; <div> e un container fără sens, folosit doar pentru stil sau layout.

Întrebarea utilă pentru <article> este: „aș putea publica acest bloc separat, într-un feed sau în altă pagină, și ar avea sens?”. O postare de blog, un comentariu, un card de produs sau o știre trec testul.

<section> grupează conținut legat tematic în interiorul a ceva mai mare: capitolele unui articol, secțiunea „Prețuri” de pe o pagină de prezentare. Regula practică este că o secțiune are un titlu. Dacă nu-i poți da un titlu, probabil e doar un <div>.

<div> nu comunică nimic tehnologiilor asistive. E perfect pentru împachetări de layout (un wrapper de grid, un container centrat) și nu e o greșeală să-l folosești, cât timp nu înlocuiește elementele cu sens.

HTML
<main>
  <article>
    <h1>Cum alegi un laptop pentru programare</h1>
    <section>
      <h2>Procesorul</h2>
      <p>...</p>
    </section>
    <section>
      <h2>Memoria</h2>
      <p>...</p>
    </section>
  </article>
  <div class="newsletter-wrapper">...</div>
</main>

Articolele pot conține secțiuni și invers: o secțiune „Ultimele știri” poate conține mai multe <article>. O <section> cu nume accesibil (de exemplu prin aria-labelledby către titlul ei) devine și landmark de tip region.

Ce urmărește intervievatorul: Se verifică dacă alegi elementele după sens, cu un criteriu clar. Răspunsul slab e „section e pentru secțiuni”, fără testul conținutului de sine stătător.

Eroarea, în practică:Section lacks heading

4 Junior

Care e diferența dintre <strong> și <b>, respectiv <em> și <i>? Arată la fel, deci contează?

Răspuns scurt: <strong> marchează importanță, <em> marchează accent care schimbă sensul frazei; <b> și <i> doar evidențiază vizual, fără a spune că textul e mai important. Aspectul e același, sensul diferă.

Implicit, browserul afișează <strong> și <b> îngroșat, <em> și <i> înclinat. Diferența e semantică:

  • <strong>: conținut important, serios sau urgent, de exemplu un avertisment: „Nu opriți calculatorul în timpul actualizării”.
  • <em>: accent de vorbire. Mutarea lui schimbă sensul: „*Eu* am spus asta” față de „Eu am spus *asta*”.
  • <b>: text pus în evidență fără importanță în plus, de exemplu cuvinte-cheie într-un rezumat sau numele unui produs într-o recenzie.
  • <i>: o voce sau o stare diferită de restul textului: termeni străini, nume de nave, titluri de opere, gânduri.
HTML
<p><strong>Atenție:</strong> formularul expiră în 10 minute.</p>
<p>Termenul <i lang="la">de facto</i> apare des în documentații.</p>
<p>Nu vreau <em>orice</em> laptop, vreau unul ușor.</p>

Contează pentru că semantica nu se vede, dar se folosește: unele cititoare de ecran pot fi configurate să anunțe accentul, iar conținutul bine marcat e mai ușor de reutilizat (de exemplu în modul de citire al browserului). Dacă vrei doar text îngroșat din motive de design, de exemplu un preț, folosește CSS (font-weight) pe un <span> cu clasă.

Ce urmărește intervievatorul: Întrebarea verifică dacă înțelegi diferența dintre prezentare și sens. Răspunsul greșit tipic este „<b> e învechit, nu se mai folosește”: ambele elemente sunt valide în HTML actual.

5 Junior

Cum marchezi semantic o imagine cu legendă, un citat lung cu sursa lui și o dată calendaristică?

Răspuns scurt: Imaginea cu legendă intră în <figure> cu <figcaption>, citatul lung în <blockquote> cu atributul cite și sursa într-un <figcaption> sau <cite>, iar data în <time datetime="2026-10-31">.

<figure> grupează un conținut referit din text (imagine, diagramă, bucată de cod, citat) cu legenda lui. <figcaption> e primul sau ultimul copil și devine numele accesibil al figurii. Atenție: legenda nu înlocuiește alt, cele două au roluri diferite. alt descrie imaginea pentru cine nu o vede, legenda adaugă context pentru toată lumea.

<blockquote> e pentru citate pe mai multe rânduri, <q> pentru citate scurte în interiorul unui paragraf (browserul adaugă singur ghilimelele). <cite> marchează titlul unei opere, nu numele unei persoane.

<time> face o dată ușor de citit pentru oameni și exactă pentru mașini, prin formatul ISO din datetime.

HTML
<figure>
  <img src="pod.jpg" alt="Podul Basarab noaptea, luminat în albastru">
  <figcaption>Podul Basarab, București, fotografiat în 2024.</figcaption>
</figure>

<figure>
  <blockquote cite="https://developer.mozilla.org/">
    <p>Textul citat, pe unul sau mai multe paragrafe.</p>
  </blockquote>
  <figcaption>Din documentația <cite>MDN Web Docs</cite></figcaption>
</figure>

<p>Publicat pe <time datetime="2026-10-31">31 octombrie 2026</time>.</p>

Aceste marcaje ajută cititoarele de ecran, modul de citire al browserelor și motoarele de căutare, care pot extrage data publicării mai sigur dintr-un <time>.

Ce urmărește intervievatorul: Se verifică vocabularul HTML dincolo de div și span. Greșeala frecventă: <cite> folosit pentru numele autorului sau figcaption pus în locul lui alt.

6 Junior

Când este corect să folosești un <table> și cum îl structurezi ca să fie accesibil?

Răspuns scurt: Doar pentru date tabelare, unde rândurile și coloanele au sens (orar, prețuri, comenzi), niciodată pentru layout. Structura corectă folosește <caption>, <thead>, <tbody>, <th> cu scope și <td>.

Înainte de CSS modern, tabelele erau folosite pentru așezarea paginii. Astăzi e o greșeală: un cititor de ecran anunță „tabel cu 3 coloane, 5 rânduri” și utilizatorul caută relații între celule care nu există. Pentru layout ai Flexbox și Grid.

Pentru date, structura completă ajută și oamenii, și tehnologiile asistive:

  • <caption> dă titlul tabelului și e anunțat primul;
  • <thead>, <tbody>, <tfoot> separă antetul, datele și totalurile;
  • <th> marchează celulele de antet, iar scope="col" sau scope="row" spune ce celule descrie;
  • când navighează cu săgețile, cititorul de ecran citește antetul coloanei înainte de valoare.
HTML
<table>
  <caption>Comenzi din octombrie</caption>
  <thead>
    <tr>
      <th scope="col">Produs</th>
      <th scope="col">Cantitate</th>
      <th scope="col">Preț</th>
    </tr>
  </thead>
  <tbody>
    <tr>
      <th scope="row">Tastatură</th>
      <td>2</td>
      <td>300 lei</td>
    </tr>
  </tbody>
</table>

Pentru tabele largi pe mobil, nu transforma tabelul în div-uri: pune-l într-un container cu overflow-x: auto și eventual tabindex="0", ca să poată fi derulat și de la tastatură.

Ce urmărește intervievatorul: Intervievatorul vrea să audă „date, nu layout” și să vadă că știi th cu scope și caption. Puțini candidați menționează derularea pe mobil.

Eroarea, în practică:Start tag “div” seen in “table”A table row was 3 columns wide …

7 Junior

Ce sunt entitățile HTML? Când trebuie să scrii <, & sau  ?

Răspuns scurt: Entitățile sunt coduri care reprezintă caractere rezervate sau greu de tastat. Scrii < și & când vrei să afișezi < și & ca text, iar   când două cuvinte nu trebuie despărțite pe rânduri diferite.

Parserul HTML tratează < ca început de tag și & ca început de entitate. Dacă vrei să afișezi literal un tag, de exemplu într-un tutorial, trebuie să-l „scapi”:

HTML
<p>Elementul <main> apare o singură dată.</p>
<p>Tom & Jerry</p>
<p>Prețul este 25 lei.</p>
<pre><code><button type="submit">Trimite</button></code></pre>

Entitățile frecvente:

  • < și > pentru < și >;
  • & pentru &;
  • " pentru ghilimele în valori de atribute delimitate de ghilimele;
  •   pentru spațiu care nu se rupe: „25 lei”, „10 %”, inițiale ca „G. Enescu”;
  • © pentru simbolul de copyright.

Cu <meta charset="utf-8"> nu mai ai nevoie de entități pentru diacritice sau simboluri obișnuite: scrii direct „ș”, „€” sau „—”. Entitățile rămân necesare doar pentru caracterele cu rol special în sintaxă.

Greșeală frecventă:   repetat ca să creezi spațiere vizuală. Spațierea se face cu margin, padding sau gap în CSS. Iar într-un context de securitate, „scăparea” caracterelor speciale este exact mecanismul care împiedică inserarea de HTML nedorit atunci când afișezi text venit de la utilizatori.

Ce urmărește intervievatorul: Verifică înțelegerea modului în care parserul citește textul. Candidații slabi folosesc   pentru aliniere sau nu știu cum se afișează cod HTML într-o pagină.

Eroarea, în practică:Named character reference was not terminated

8 Mid

Cum faci un link către o secțiune din aceeași pagină, unul de email și unul de telefon? Ce trebuie să știi despre target="_blank"?

Răspuns scurt: Folosești href="#id" pentru secțiuni, mailto: și tel: pentru email și telefon. La target="_blank" browserele moderne aplică implicit noopener, dar e bine să anunți utilizatorul că se deschide o filă nouă.

Linkurile interne țintesc id-ul unui element. Browserul derulează la el și îl face țintă pentru :target. Cu un antet fix, folosește scroll-margin-top pe țintă ca titlul să nu ajungă sub antet:

HTML
<a href="#preturi">Vezi prețurile</a>
<section id="preturi">...</section>

<a href="mailto:contact@exemplu.ro?subject=Ofertă">Scrie-ne</a>
<a href="tel:+40712345678">0712 345 678</a>
CSS
:target { scroll-margin-top: 5rem; }
html { scroll-behavior: smooth; }

La tel: folosește formatul internațional, fără spații, ca linkul să funcționeze și din străinătate; textul vizibil poate fi formatat cum vrei.

Despre target="_blank": istoric, pagina deschisă primea acces la window.opener și putea redirecționa fila originală (atacul numit „tabnabbing”). De aceea se adăuga rel="noopener". Browserele actuale (Chrome de la versiunea 88, Firefox 79, Safari 12.1) tratează implicit _blank ca noopener. rel="noreferrer" face în plus ca serverul destinație să nu primească adresa paginii de unde vine vizitatorul.

Din perspectiva utilizatorului, o filă nouă neașteptată derutează, mai ales pe cititoarele de ecran. Folosește _blank cu măsură (documente externe, formulare pe care nu vrei să le pierzi) și semnalează-l, de exemplu cu o pictogramă și un text ascuns vizual „(se deschide într-o filă nouă)”.

Ce urmărește intervievatorul: Întrebarea separă candidații care repetă „pune mereu noopener” de cei care știu de ce a apărut regula și ce s-a schimbat în browsere. Bonus pentru scroll-margin-top.

Eroarea, în practică:The “name” attribute is obsolete (pe „a”)

9 Mid

Ce sunt atributele data-* și când le folosești în loc de clase sau id?

Răspuns scurt: Sunt atribute personalizate, valide în HTML, în care păstrezi date legate de element pentru JavaScript sau CSS. Le folosești pentru date și stări, iar clasele pentru stilizare și id pentru identificare unică.

Orice atribut care începe cu data- e valid. În JavaScript îl citești prin dataset, unde numele cu cratimă devine camelCase:

HTML
<button class="btn" data-product-id="482" data-state="idle">Adaugă în coș</button>
JavaScript
const btn = document.querySelector('.btn');
console.log(btn.dataset.productId); // "482"
btn.dataset.state = 'loading';
CSS
.btn[data-state="loading"] { opacity: .6; cursor: progress; }

Împărțirea rolurilor care se folosește în echipe:

  • id: unic în pagină, pentru ancore, label for, relații ARIA (aria-labelledby); evitat pentru stilizare, din cauza specificității mari;
  • class: pentru stilizare și grupare, poate fi repetată;
  • data-*: pentru date asociate elementului (un identificator, o configurare) și pentru stări pe care le citesc atât JS, cât și CSS;
  • atribute ARIA (aria-expanded, aria-pressed) când starea are sens și pentru tehnologiile asistive. Atunci e mai bine să stilizezi chiar după ele, ca stilul și accesibilitatea să nu se desincronizeze.

Limitări: valorile sunt mereu șiruri de caractere, deci un număr trebuie convertit; nu pune acolo date sensibile, pentru că sunt vizibile în codul paginii; iar pentru volume mari de date e mai potrivit un obiect în JavaScript decât sute de atribute.

Ce urmărește intervievatorul: Verifică dacă știi să separi stilul de comportament și de date. O greșeală tipică este folosirea claselor ca „stocare” (class="id-482") sau ignorarea atributelor ARIA pentru stări.

10 Mid

Ce probleme are fragmentul de mai jos? Cum arată DOM-ul pe care îl construiește browserul?

HTML
<p class="intro">
  <div>Ofertă</div>
</p>
<a href="/produs"><button>Detalii</button></a>
<ul>
  <div><li id="item">Unu</li></div>
  <li id="item">Doi</li>
</ul>

Răspuns scurt: <div> nu poate sta într-un <p>, deci parserul închide paragraful și lasă un <p></p> gol; <button> în <a> înseamnă element interactiv în element interactiv; <ul> poate avea doar <li> ca și copii direcți; iar id-ul e duplicat.

HTML e tolerant: nu dă eroare, ci „repară” codul după reguli fixe, iar rezultatul poate surprinde.

  • <p> acceptă doar conținut de tip frază (text, span, a, strong). Când parserul întâlnește <div>, închide automat paragraful. </p> rămas orfan creează un paragraf gol. DOM-ul devine <p class="intro"></p><div>Ofertă</div><p></p>, iar stilurile pentru .intro div nu se mai aplică.
  • <button> în <a>: conținutul interactiv imbricat e invalid. Comportamentul la click și la tastatură diferă între browsere, iar cititorul de ecran anunță două controale. Alegi unul: linkul dacă navighezi, butonul dacă execuți o acțiune.
  • <ul> și <ol> pot avea copii doar <li> (plus script și template). Un div între ele rupe semantica listei, iar cititorul de ecran nu mai anunță corect „listă cu 2 elemente”.
  • id duplicat: getElementById întoarce doar primul, iar label for sau aria-labelledby pot indica alt element decât crezi.

Varianta corectă:

HTML
<div class="intro"><p>Ofertă</p></div>
<a href="/produs" class="btn">Detalii</a>
<ul>
  <li id="item-1">Unu</li>
  <li id="item-2">Doi</li>
</ul>

În practică, astfel de erori se prind cu validatorul W3C (validator.w3.org) și cu inspectorul din DevTools, unde vezi DOM-ul real, nu sursa.

Ce urmărește intervievatorul: Se verifică dacă știi că sursa și DOM-ul pot diferi și că browserul corectează tăcut HTML-ul invalid. Candidații care inspectează doar sursa nu înțeleg de ce le „dispare” un stil.

Eroarea, în practică:Element “div” not allowed as child of “ul”No “p” element in scope but a “p” end tag seen

11 Mid

Ce oferă nativ elementele <details>/<summary> și <dialog>? De ce sunt preferabile unor componente construite din div-uri?

Răspuns scurt: <details> face un panou pliabil accesibil, fără JavaScript. <dialog> deschis cu showModal() aduce gratuit fundalul ::backdrop, închiderea cu Esc, mutarea focusului și blocarea interacțiunii cu restul paginii.

Un acordeon sau o fereastră modală făcute din div cer mult cod ca să fie corecte: roluri ARIA, gestionarea focusului, tastele, stările. Elementele native le au incluse și testate de browsere.

<details>/<summary>:

  • summary e focusabil și se deschide cu Enter sau Space;
  • starea e anunțată de cititoarele de ecran;
  • atributul open e vizibil în CSS (details[open]);
  • atributul name comun face un acordeon exclusiv, în care se deschide un singur panou (Chrome 120, Safari 17.2, Firefox 130).
HTML
<details name="faq">
  <summary>Pot plăti în rate?</summary>
  <p>Da, la checkout.</p>
</details>

<dialog id="confirm">
  <form method="dialog">
    <p>Ștergi produsul din coș?</p>
    <button value="nu">Renunță</button>
    <button value="da">Șterge</button>
  </form>
</dialog>
<button onclick="confirm.showModal()">Șterge</button>
CSS
dialog::backdrop { background: rgb(0 0 0 / .5); }

<dialog> cu showModal() apare peste tot conținutul (în „top layer”, deci fără probleme de z-index), face restul paginii inert, mută focusul în dialog și îl readuce pe butonul inițial la închidere. form method="dialog" închide dialogul și pune valoarea butonului apăsat în dialog.returnValue. Cu show() dialogul nu e modal, iar pagina rămâne interactivă.

Limită: animarea deschiderii și închiderii cere puțin CSS în plus, iar pentru <details> stilizarea markerului se face prin summary::marker sau list-style: none.

Ce urmărește intervievatorul: Arată dacă un candidat alege întâi platforma înainte de a reconstrui ceva. Greșeala tipică: modale din div fără gestionarea focusului și fără Esc.

Formulare și validare

12 Junior

Ce trimite un formular la apăsarea butonului? Ce rol au action, method și atributul name al câmpurilor?

Răspuns scurt: Trimite perechi name=valoare pentru fiecare câmp activ care are name, către adresa din action, cu metoda din method. Fără name, câmpul nu ajunge deloc la server.

La trimitere, browserul parcurge câmpurile formularului, ia fiecare câmp cu name care nu e disabled și construiește setul de date. Checkbox-urile și radio-urile se trimit doar dacă sunt bifate. Implicit, un checkbox bifat fără value trimite on, de aceea e bine să pui valoarea explicit.

  • action: URL-ul care primește datele; dacă lipsește, e pagina curentă;
  • method="get": datele ajung în URL, de exemplu /cautare?q=laptop&pret=3000. E potrivit pentru căutări și filtre, pentru că rezultatul poate fi salvat ca link și distribuit;
  • method="post": datele merg în corpul cererii. E folosit pentru acțiuni care schimbă ceva (înregistrare, comandă) și pentru date care nu trebuie să rămână în istoric sau în loguri;
  • enctype="multipart/form-data": obligatoriu, împreună cu POST, când trimiți fișiere.
HTML
<form action="/cautare" method="get">
  <label for="q">Caută</label>
  <input id="q" name="q" type="search">
  <label><input type="checkbox" name="stoc" value="da"> Doar în stoc</label>
  <button>Caută</button>
</form>

Atenție la confuzia dintre id și name: id leagă câmpul de label și de CSS sau JS, name e cheia cu care ajunge valoarea la server. De obicei au aceeași valoare, dar au roluri diferite. Cu GET, parolele sau datele personale nu au ce căuta în URL.

Ce urmărește intervievatorul: Verifică înțelegerea fluxului de date al unui formular. Greșeala frecventă: câmp fără name care „nu se trimite” sau parole trimise prin GET.

Eroarea, în practică:A form field element should have an id or name

13 Junior

Care sunt cele două moduri de a asocia un <label> cu un câmp și de ce e important să o faci?

Răspuns scurt: Cu atributul for egal cu id-ul câmpului sau înfășurând câmpul în <label>. Asocierea dă câmpului un nume accesibil și mărește zona pe care se poate da click.

Cele două variante sunt echivalente ca efect:

HTML
<!-- explicit -->
<label for="email">Adresa de email</label>
<input id="email" name="email" type="email">

<!-- implicit, prin înfășurare -->
<label>
  <input type="checkbox" name="termeni"> Accept termenii
</label>

De ce contează:

  • cititorul de ecran anunță „Adresa de email, câmp de editare” când focusul ajunge pe câmp; fără etichetă anunță doar „câmp de editare”;
  • un click pe text mută focusul în câmp sau bifează checkbox-ul, foarte util pe mobil, unde bifele sunt mici;
  • programele de dictare și controlul vocal permit comenzi de tipul „click pe Adresa de email”.

Varianta explicită e mai flexibilă la layout (eticheta și câmpul pot fi în celule de grid diferite), dar cere id unic. Varianta implicită nu are nevoie de id, ceea ce ajută în componente refolosite de mai multe ori pe aceeași pagină.

Greșeli frecvente: for care indică un id greșit după un copy-paste, un <span> sau <p> în loc de <label>, un singur label pentru mai multe câmpuri, sau eticheta înlocuită de placeholder. Ultima e o problemă separată, pentru că placeholder-ul dispare la tastare. Poți verifica rapid în DevTools, în panoul Accessibility, ce nume calculează browserul pentru câmp.

Ce urmărește intervievatorul: Se verifică un fundament de accesibilitate în formulare. Mulți candidați știu de for, dar nu și de efectul asupra zonei de click și asupra cititoarelor de ecran.

Eroarea, în practică:“for” of “label” must be the ID of a form controlinput din label cu for trebuie să aibă același id

14 Junior

Când folosești radio buttons, când checkbox-uri și când un <select>? Cum grupezi corect butoanele radio?

Răspuns scurt: Radio pentru o singură alegere dintr-un set mic, checkbox pentru zero sau mai multe alegeri ori pentru un „da/nu” independent, select pentru o alegere dintr-o listă lungă. Radio-urile din același grup au același name.

Criteriile de alegere:

  • radio: exact o opțiune, între două și cinci-șase variante, pe care e util să le vezi pe toate deodată (metoda de livrare, mărimea). Odată ales, un grup radio nu se mai poate „debifa” fără altă opțiune;
  • checkbox: opțiuni independente (interese, abonare la newsletter), unde poți bifa oricâte, inclusiv niciuna;
  • select: o alegere din multe opțiuni (județ, țară), unde spațiul contează. multiple există, dar e greu de folosit, iar un grup de checkbox-uri e de obicei mai clar.

Gruparea radio-urilor se face prin același name. Browserul le tratează ca un singur control: săgețile mută selecția, iar Tab intră și iese din grup ca dintr-un singur element.

HTML
<fieldset>
  <legend>Metoda de livrare</legend>
  <label><input type="radio" name="livrare" value="curier" checked> Curier</label>
  <label><input type="radio" name="livrare" value="locker"> Locker</label>
  <label><input type="radio" name="livrare" value="ridicare"> Ridicare personală</label>
</fieldset>

<label for="judet">Județ</label>
<select id="judet" name="judet">
  <option value="">Alege județul</option>
  <option value="CJ">Cluj</option>
  <option value="IS">Iași</option>
</select>

<fieldset> cu <legend> dă întrebarea comună a grupului, anunțată de cititorul de ecran înaintea fiecărei opțiuni. <optgroup label="..."> grupează opțiunile unui select lung. Un required pus pe oricare radio din grup face obligatorie alegerea unei opțiuni.

Ce urmărește intervievatorul: Verifică dacă alegi controlul după tipul de decizie a utilizatorului. Greșeala tipică: radio-uri cu name diferit, care permit selectarea tuturor variantelor.

Eroarea, în practică:Butoanele radio se pot bifa toate odată

15 Junior

De ce ai folosi type="email", type="tel" sau type="number" în loc de type="text"? Ce fac atributele inputmode și autocomplete?

Răspuns scurt: Tipurile specializate aduc validare nativă și, pe mobil, tastatura potrivită. inputmode alege tastatura fără să schimbe validarea, iar autocomplete spune browserului ce date poate completa automat.

Ce aduce fiecare tip:

  • email: verifică forma nume@domeniu și afișează pe mobil o tastatură cu @;
  • tel: tastatura numerică de telefon, fără validare de format, pentru că formatele diferă între țări;
  • url: verifică prezența unui protocol și arată tastatura cu / și .com;
  • number: săgeți de incrementare, min, max, step. E potrivit doar pentru cantități. Pentru coduri poștale, CNP sau numere de card e o alegere proastă: elimină zerourile de la început, acceptă e (notația științifică) și schimbă valoarea la derularea cu rotița.

Pentru coduri numerice folosește type="text" cu inputmode="numeric": primești tastatura cu cifre, fără comportamentele ciudate ale lui number.

HTML
<label for="cod">Cod poștal</label>
<input id="cod" name="cod" type="text" inputmode="numeric"
       pattern="[0-9]{6}" autocomplete="postal-code">

<label for="mail">Email</label>
<input id="mail" name="email" type="email" autocomplete="email">

<label for="otp">Cod primit prin SMS</label>
<input id="otp" name="otp" inputmode="numeric" autocomplete="one-time-code">

autocomplete are valori standardizate: name, email, tel, street-address, postal-code, cc-number, current-password, new-password. Ele permit completarea automată corectă, scurtează formularele pe mobil și sunt cerute explicit de WCAG 2.1 (criteriul 1.3.5) pentru câmpurile cu date personale. new-password îi permite managerului de parole să propună o parolă puternică.

Ce urmărește intervievatorul: Arată experiență practică cu formulare pe mobil. Capcana preferată a intervievatorilor: type="number" pentru cod poștal sau telefon.

Eroarea, în practică:Input elements should have autocomplete attributesBad value “emial” for attribute “type”

16 Junior

Un designer propune ca etichetele câmpurilor să fie înlocuite de placeholder, „ca să arate mai curat”. Ce îi răspunzi?

Răspuns scurt: Placeholder-ul nu e o etichetă: dispare la tastare, are de obicei contrast slab și nu e anunțat la fel de sigur de toate cititoarele de ecran. Propui o etichetă vizibilă, eventual compactă sau „plutitoare”.

Problemele concrete ale unui formular doar cu placeholder:

  • după ce începi să scrii, nu mai știi ce câmp completezi; la verificarea înainte de trimitere toate câmpurile arată doar valori;
  • placeholder-ul gri deschis rareori atinge contrastul cerut pentru text (4.5:1), iar dacă îl închizi la culoare, arată ca un text deja completat;
  • unii utilizatori cred că e o valoare deja completată și sar peste câmp;
  • completarea automată a browserului umple câmpurile și ascunde toate indiciile;
  • tehnologiile asistive nu tratează consecvent placeholder-ul ca nume accesibil.

Diferența dintre atribute: value e valoarea reală, trimisă la server; placeholder e un exemplu de format („ex: 0712 345 678”); <label> e numele câmpului.

Un compromis vizual acceptat este eticheta plutitoare, care stă în câmp cât timp e gol și urcă deasupra la focus. Se face fără JavaScript:

HTML
<div class="field">
  <input id="oras" name="oras" placeholder=" ">
  <label for="oras">Oraș</label>
</div>
CSS
.field { position: relative; }
.field label { position: absolute; left: .75rem; top: .9rem; transition: transform .15s; }
.field input:focus + label,
.field input:not(:placeholder-shown) + label { transform: translateY(-1.4rem) scale(.85); }

Placeholder-ul cu un spațiu face ca :placeholder-shown să indice dacă e câmpul gol. Așa păstrezi aspectul cerut de design și o etichetă reală.

Ce urmărește intervievatorul: Întrebarea testează capacitatea de a argumenta cu designerii pe bază de fapte și de a veni cu o alternativă. Răspunsul slab e doar „nu se poate”.

Eroarea, în practică:No label associated with a form field

17 Junior

Unde e bug-ul? Utilizatorii se plâng că butonul „Anulează” trimite formularul.

HTML
<form action="/profil" method="post">
  <input name="nume" required>
  <button onclick="inchideModal()">Anulează</button>
  <button>Salvează</button>
</form>

Răspuns scurt: Un <button> dintr-un formular are implicit type="submit", deci și „Anulează” trimite formularul. Soluția este type="button" pe butoanele care nu trimit.

Atributul type al lui <button> are trei valori: submit (implicit), reset și button. Pentru că implicita e submit, orice buton din interiorul unui <form> fără type trimite formularul, după ce rulează handler-ul de click. Mai mult, cu câmpul required gol, utilizatorul vede mesajul de validare când apasă „Anulează”, ceea ce e și mai derutant.

Corect:

HTML
<form action="/profil" method="post">
  <label for="nume">Nume</label>
  <input id="nume" name="nume" required>
  <button type="button" onclick="inchideModal()">Anulează</button>
  <button type="submit">Salvează</button>
</form>

Detalii utile în aceeași zonă:

  • apăsarea Enter într-un câmp text declanșează primul buton submit din formular, deci ordinea butoanelor contează;
  • type="reset" golește formularul. E aproape întotdeauna o idee proastă, pentru că șterge munca utilizatorului cu un click greșit;
  • formnovalidate pe un buton submit sare peste validare, util pentru „Salvează ca ciornă”;
  • formaction și formmethod permit unui al doilea buton să trimită în altă parte;
  • un buton aflat în afara formularului îl poate trimite prin form="idFormular".

E o practică bună să scrii mereu type explicit pe butoane. Unele lintere de HTML și pluginuri ESLint pentru JSX au chiar o regulă pentru asta.

Ce urmărește intervievatorul: E un bug clasic de producție. Verifică dacă știi comportamentul implicit al butoanelor și dacă scrii type explicit.

Eroarea, în practică:Butonul din formular reîncarcă pagina

18 Junior

La ce folosesc <fieldset> și <legend>? Care e diferența dintre un câmp disabled și unul readonly?

Răspuns scurt: <fieldset> grupează câmpuri înrudite, iar <legend> le dă un titlu comun. Un câmp disabled nu primește focus și nu se trimite; unul readonly poate primi focus, nu poate fi modificat, dar se trimite.

<fieldset> are două roluri. Semantic, <legend> e anunțat de cititorul de ecran când focusul intră în grup, deci „Adresa de livrare: Stradă, câmp de editare” e clar chiar dacă eticheta câmpului e doar „Stradă”. Practic, disabled pus pe <fieldset> dezactivează dintr-o dată toate câmpurile din el, util pentru secțiuni condiționate („Adresa de facturare e aceeași cu cea de livrare”).

HTML
<fieldset id="facturare" disabled>
  <legend>Adresa de facturare</legend>
  <label for="f-strada">Stradă</label>
  <input id="f-strada" name="f_strada">
</fieldset>

<label for="cont">Număr de client</label>
<input id="cont" name="cont" value="AP-1042" readonly>

Diferențele dintre disabled și readonly:

  • disabled: nu primește focus, nu poate fi selectat, nu e trimis la server și nu e validat. Vizual e estompat și se stilizează cu :disabled;
  • readonly: primește focus, textul poate fi selectat și copiat, e trimis la server și e citit de cititorul de ecran. Se stilizează cu :read-only;
  • readonly se aplică doar câmpurilor de text. Pe checkbox, radio și select nu are efect, așa că acolo se folosește disabled, plus un câmp ascuns dacă valoarea trebuie totuși trimisă.

O greșeală de securitate: a crede că readonly sau disabled protejează valoarea. Oricine o poate schimba din DevTools, deci serverul trebuie să o ignore sau să o verifice.

Ce urmărește intervievatorul: Verifică o diferență practică pe care mulți nu o cunosc: câmpurile dezactivate nu ajung la server. Punctul despre securitate arată maturitate.

19 Mid

Cum stilizezi stările de validare ale unui formular fără să arăți erori înainte ca utilizatorul să fi completat ceva? Ce atribute de validare nativă folosești?

Răspuns scurt: Pui constrângerile în HTML (required, minlength, pattern, min, max) și stilizezi cu :user-invalid, care se activează abia după interacțiune, nu cu :invalid, care e activ chiar de la încărcarea paginii.

Atributele de constrângere sunt evaluate continuu de browser, iar starea lor se vede în CSS:

  • required, minlength, maxlength;
  • min, max, step pentru numere și date;
  • pattern, o expresie regulată aplicată întregii valori (e ancorată implicit la început și sfârșit);
  • tipurile email și url, care au validarea lor.

Problema cu :invalid: un câmp required gol e invalid din prima secundă, deci formularul apare roșu înainte ca utilizatorul să atingă ceva. Soluția modernă e :user-invalid (și perechea :user-valid), care se aplică doar după ce utilizatorul a modificat câmpul și a ieșit din el sau a încercat să trimită formularul. E disponibilă în toate browserele principale din 2023 (Chrome 119, Safari 16.5, Firefox 88).

HTML
<label for="parola">Parolă (minim 8 caractere)</label>
<input id="parola" name="parola" type="password" required minlength="8"
       aria-describedby="parola-err">
<p id="parola-err" class="err">Parola trebuie să aibă cel puțin 8 caractere.</p>
CSS
.err { display: none; color: #b00020; }
input:user-invalid { border-color: #b00020; }
input:user-invalid + .err { display: block; }
input:user-valid { border-color: #1b7f3b; }

Pentru browsere mai vechi, alternativa clasică e :not(:placeholder-shown):invalid sau o clasă adăugată din JS la blur. Nu te baza doar pe culoare: mesajul text e obligatoriu, iar aria-describedby îl leagă de câmp. Validarea din browser e doar pentru confortul utilizatorului; serverul validează mereu din nou.

Ce urmărește intervievatorul: Diferențiază candidații care au construit formulare reale. Greșeala tipică: formulare roșii de la încărcare sau erori semnalate doar prin culoare.

Eroarea, în practică:Please match the requested format.Please fill out this field.

Accesibilitate

Exersează capitolul cu exerciții reale: Curs HTML și CSS pentru începători →
20 Junior

Ce înseamnă contrast suficient între text și fundal și cum verifici dacă o paletă de culori îl respectă?

Răspuns scurt: WCAG 2.x, nivel AA, cere un raport de contrast de cel puțin 4.5:1 pentru textul normal și 3:1 pentru textul mare și pentru componentele de interfață. Verifici cu DevTools sau cu un contrast checker.

Raportul de contrast se calculează din luminanța relativă a celor două culori și merge de la 1:1 (aceeași culoare) la 21:1 (negru pe alb). Pragurile din WCAG 2.1/2.2:

  • nivel AA: 4.5:1 pentru text normal, 3:1 pentru text mare (aproximativ 24px normal sau 18.66px îngroșat);
  • nivel AAA: 7:1 pentru text normal, 4.5:1 pentru text mare;
  • 3:1 pentru elementele non-text necesare înțelegerii: chenarul unui câmp, iconițe, indicatorul de focus (criteriul 1.4.11).

Cum verifici în practică:

  • în Chrome DevTools, selectorul de culoare din panoul Styles afișează raportul și liniile AA/AAA;
  • Lighthouse și extensia axe semnalează textele cu contrast slab;
  • pentru o paletă de design, verifici combinațiile reale (text pe butonul primar, text secundar gri pe fundalul cardului), nu culorile luate separat.

Capcane frecvente:

  • textul gri deschis „elegant” (#999 pe alb are aproximativ 2.8:1, sub prag);
  • text peste imagini, unde contrastul variază; soluția e un strat semitransparent sau un gradient sub text;
  • placeholder-ele și stările disabled (componentele dezactivate sunt exceptate de WCAG, dar trebuie totuși să fie lizibile);
  • modul întunecat, care are nevoie de o verificare separată.
CSS
:root { --text: #1f2933; --muted: #52606d; --bg: #ffffff; }
/* --muted pe --bg este aproximativ 6.4:1, trece AA */

Ce urmărește intervievatorul: Intervievatorul verifică dacă știi pragurile reale și unelte concrete. Candidații pierd puncte când spun doar „să se vadă bine” sau uită de componentele non-text.

Eroarea, în practică:Colors do not have a sufficient contrast ratioLinks rely on color to be distinguishable

21 Junior

De ce e o greșeală să scrii *:focus { outline: none; }? Care e diferența dintre :focus și :focus-visible?

Răspuns scurt: Indicatorul de focus e singurul mod prin care un utilizator de tastatură vede unde se află. :focus-visible se aplică doar când browserul consideră că indicatorul e util (navigare de la tastatură), deci poți ascunde conturul la click fără să-l elimini pentru tastatură.

outline: none a fost multă vreme „soluția” pentru conturul care apărea la click pe butoane și deranja designerii. Efectul real e că persoanele care navighează cu Tab, inclusiv cele cu dizabilități motorii, nu mai văd unde e focusul. WCAG cere un focus vizibil (criteriul 2.4.7), iar WCAG 2.2 adaugă cerința ca elementul focusat să nu fie ascuns complet de alte elemente, de exemplu de un antet fix (2.4.11).

Diferența dintre pseudo-clase:

  • :focus e activă oricând elementul are focus, indiferent dacă a ajuns acolo prin mouse, atingere sau tastatură;
  • :focus-visible e activă doar când browserul decide că trebuie arătat indicatorul: la navigarea cu tastatura, mereu pentru câmpurile de text, dar nu la click pe un buton.
CSS
:focus-visible {
  outline: 3px solid #1a5fd0;
  outline-offset: 2px;
}
.btn:focus:not(:focus-visible) {
  outline: none;
}

Reguli bune pentru un indicator de focus:

  • contrast de cel puțin 3:1 față de fundal;
  • folosește outline, nu doar box-shadow, pentru că outline rămâne vizibil și în modul de contrast ridicat din Windows (unde umbrele sunt eliminate);
  • outline-offset separă conturul de element, deci se vede și pe butoane colorate;
  • nu te baza doar pe o schimbare subtilă de culoare.

:focus-visible funcționează în toate browserele moderne (Safari de la 15.4).

Ce urmărește intervievatorul: Se verifică dacă știi de ce există conturul și cum îl păstrezi fără conflict cu designul. Mulți candidați au scris outline: none fără să știe că strică navigarea.

22 Junior

Ce este un „skip link” și cum îl implementezi?

Răspuns scurt: Un link de salt e primul element focusabil din pagină, de obicei ascuns până primește focus, care duce direct la conținutul principal. Utilizatorii de tastatură nu mai trec prin tot meniul la fiecare pagină.

Fără un link de salt, un utilizator de tastatură apasă Tab prin logo, zeci de linkuri din meniu și căutare înainte să ajungă la articol, și asta pe fiecare pagină nouă. WCAG cere o modalitate de a ocoli blocurile repetate (criteriul 2.4.1). Skip link-ul e soluția cea mai simplă.

HTML
<body>
  <a class="skip-link" href="#continut">Sari la conținut</a>
  <header>... meniu ...</header>
  <main id="continut" tabindex="-1">
    <h1>Titlul paginii</h1>
  </main>
</body>
CSS
.skip-link {
  position: absolute;
  left: 1rem;
  top: -3rem;
  padding: .5rem 1rem;
  background: #111;
  color: #fff;
  z-index: 100;
}
.skip-link:focus {
  top: 1rem;
}

Detalii care contează:

  • linkul trebuie să fie primul element focusabil din <body>;
  • se ascunde mutându-l în afara ecranului, nu cu display: none, altfel nu mai poate primi focus;
  • tabindex="-1" pe <main> asigură, în unele combinații de browser și cititor de ecran, că focusul chiar se mută acolo, iar următorul Tab continuă din conținut. În browserele moderne merge de obicei și fără, dar nu strică;
  • dacă ai un antet fix, adaugă scroll-margin-top pe țintă, ca titlul să nu rămână sub antet.

Testul e simplu: încarci pagina, apeși Tab o dată, linkul trebuie să apară vizibil, iar Enter trebuie să mute focusul la conținut.

Ce urmărește intervievatorul: O întrebare practică ce arată dacă ai testat vreodată un site doar cu tastatura. Greșeala tipică: ascunderea cu display: none, care face linkul de nefolosit.

23 Junior

Cum ascunzi un text vizual, dar îl lași disponibil pentru cititoarele de ecran? De ce nu merge cu display: none?

Răspuns scurt: Folosești o clasă de tip „visually hidden” (sr-only), care reduce elementul la 1px și îl decupează. display: none și visibility: hidden scot elementul și din arborele de accesibilitate, deci nici cititorul de ecran nu-l mai anunță.

Browserul construiește din DOM un arbore de accesibilitate, din care citesc tehnologiile asistive. display: none, visibility: hidden și atributul hidden scot elementul și de acolo. Uneori vrei exact asta (un meniu închis), alteori vrei invers: un text care completează informația vizuală pentru cine nu vede ecranul.

Clasa standard:

CSS
.visually-hidden {
  position: absolute;
  width: 1px;
  height: 1px;
  padding: 0;
  margin: -1px;
  overflow: hidden;
  clip-path: inset(50%);
  white-space: nowrap;
  border: 0;
}
HTML
<button class="icon-btn">
  <svg aria-hidden="true">...</svg>
  <span class="visually-hidden">Închide</span>
</button>

<a href="/raport.pdf">Descarcă raportul
  <span class="visually-hidden">(PDF, se deschide într-o filă nouă)</span>
</a>

De ce fiecare linie: position: absolute scoate elementul din flux ca să nu ocupe loc; 1px și clip-path îl fac invizibil (o dimensiune 0 poate fi ignorată de unele cititoare); white-space: nowrap împiedică textul să fie citit cuvânt cu cuvânt ca rânduri separate.

Când să nu o folosești: pentru a ascunde cuvinte-cheie pentru SEO (motoarele de căutare pot penaliza textul ascuns) sau când aria-label pe element e mai simplu. Situația inversă, elemente vizibile dar ignorate de cititorul de ecran (iconițe decorative), se rezolvă cu aria-hidden="true".

Ce urmărește intervievatorul: Verifică dacă înțelegi că există două „vederi” ale paginii: cea vizuală și cea accesibilă. Răspunsul greșit tipic este display: none sau font-size: 0.

24 Mid

Care e diferența dintre aria-label, aria-labelledby și aria-describedby? Dă câte un exemplu potrivit.

Răspuns scurt: aria-label dă un nume accesibil sub formă de text direct, aria-labelledby ia numele din alt element vizibil, iar aria-describedby adaugă o descriere suplimentară, citită după nume. Primele două înlocuiesc numele, ultimul îl completează.

Fiecare control are un nume accesibil (ce este) și, opțional, o descriere (detalii). Browserul calculează numele după o ordine de priorități: aria-labelledby, apoi aria-label, apoi conținutul sau <label>, apoi title.

  • aria-label: când nu există text vizibil potrivit, de exemplu un buton doar cu iconiță;
  • aria-labelledby: când textul există deja pe pagină. Preferabil, pentru că numele rămâne sincronizat cu ce vede utilizatorul și se traduce odată cu pagina. Acceptă mai multe id-uri, concatenate;
  • aria-describedby: indicații de format, mesaje de eroare, detalii despre parolă.
HTML
<button aria-label="Caută">
  <svg aria-hidden="true">...</svg>
</button>

<section aria-labelledby="titlu-oferte">
  <h2 id="titlu-oferte">Oferte de toamnă</h2>
</section>

<label for="pass">Parolă</label>
<input id="pass" type="password" aria-describedby="pass-hint">
<p id="pass-hint">Minim 8 caractere, cel puțin o cifră.</p>

Cititorul de ecran va spune ceva de tipul „Parolă, câmp securizat, Minim 8 caractere, cel puțin o cifră”.

Capcane:

  • aria-label pe un <div> sau <span> fără rol e ignorat de multe cititoare;
  • un aria-label diferit de textul vizibil al butonului strică comenzile vocale („click pe Trimite” nu mai merge). WCAG cere ca numele să includă textul vizibil (criteriul 2.5.3);
  • pune ARIA doar când HTML-ul nu oferă deja soluția: un <label> real e mai bun decât aria-label pe un input.

Ce urmărește intervievatorul: Diferențiază candidații care folosesc ARIA precis de cei care pun aria-label peste tot. Greșeala clasică este nepotrivirea dintre numele accesibil și textul vizibil.

Eroarea, în practică:Buttons do not have an accessible namePossible misuse of “aria-label”

25 Mid

Ce înseamnă tabindex="0", tabindex="-1" și tabindex="5"? De ce valorile pozitive sunt considerate o greșeală?

Răspuns scurt: 0 adaugă elementul în ordinea naturală de Tab, -1 îl face focusabil doar din cod, iar o valoare pozitivă îl scoate în față, înaintea tuturor celorlalte. Valorile pozitive creează o ordine de navigare greu de întreținut și neașteptată.

Ordinea de focus implicită urmează ordinea elementelor în DOM, pentru elementele interactive native (linkuri cu href, butoane, câmpuri). tabindex o modifică:

  • tabindex="0": un element care nu e focusabil nativ intră în ordinea de Tab, în poziția lui din DOM. Se folosește pentru componente personalizate sau pentru containere care trebuie derulate de la tastatură (un tabel lat cu overflow: auto);
  • tabindex="-1": elementul poate primi focus prin element.focus(), dar Tab îl sare. Util pentru a muta focusul pe titlul unei pagini noi într-o aplicație SPA, pe conținutul principal după un skip link sau pe un mesaj de eroare;
  • tabindex pozitiv: toate elementele cu valori pozitive primesc focus primele, în ordine crescătoare, iar abia apoi restul paginii.

De ce pozitivul e problematic: dacă pui tabindex="1" pe câmpul de căutare, utilizatorul ajunge întâi acolo, apoi sare înapoi la logo, apoi parcurge meniul. Ordinea vizuală și cea de focus nu mai coincid (WCAG 2.4.3 cere o ordine de focus logică), iar fiecare element nou adăugat cere renumerotare.

HTML
<div class="table-scroll" tabindex="0" role="region" aria-label="Tabel prețuri">
  <table>...</table>
</div>
<h1 tabindex="-1" id="page-title">Coșul tău</h1>

Dacă ordinea de focus e greșită, corectezi ordinea din DOM, nu folosești tabindex. Iar tabindex="0" pe un div îl face doar focusabil, nu și activabil cu Enter, așa că un control real are nevoie de mai mult.

Ce urmărește intervievatorul: Verifică înțelegerea navigării de la tastatură. Intervievatorii vor să audă că ordinea se repară în DOM, nu cu numere pozitive.

26 Mid

Ce lipsește ca acest element să fie un buton accesibil? Cum l-ai rescrie?

HTML
<div class="btn" onclick="adaugaInCos()">
  <img src="cos.svg"> Adaugă
</div>

Răspuns scurt: Nu are rol de buton, nu primește focus, nu reacționează la Enter și Space, iar imaginea nu are alt. Soluția corectă e un <button type="button"> real, cu iconița marcată decorativă.

Un <div> cu onclick funcționează doar cu mouse-ul. Lista de probleme:

  • nu e în ordinea de Tab, deci nu poate fi atins de la tastatură;
  • cititorul de ecran nu-l anunță ca buton, ci ca simplu text „Adaugă”;
  • nu se activează cu Enter sau Space;
  • nu are stare disabled nativă și nu participă la formulare;
  • <img> fără alt face ca unele cititoare să citească numele fișierului, „cos punct svg”.

Ca să-l repari păstrând div-ul ar trebui să adaugi role="button", tabindex="0", un handler keydown pentru Enter și Space (Space activează la ridicarea tastei și nu trebuie să deruleze pagina), stiluri de focus și gestionarea stării dezactivate. Asta e exact „prima regulă a ARIA”: dacă există un element HTML nativ cu comportamentul dorit, folosește-l.

HTML
<button type="button" class="btn" onclick="adaugaInCos()">
  <img src="cos.svg" alt=""> Adaugă în coș
</button>
CSS
.btn { display: inline-flex; gap: .5rem; align-items: center;
       border: 0; background: #1a5fd0; color: #fff; padding: .6rem 1rem;
       font: inherit; cursor: pointer; }

alt="" marchează iconița ca decorativă, pentru că textul spune deja ce face butonul. Dacă butonul ar avea doar iconița, ar primi aria-label="Adaugă în coș". Stilurile implicite ale butonului se resetează ușor cu CSS, deci aspectul nu e un motiv să alegi un div.

Ce urmărește intervievatorul: E una dintre cele mai frecvente probleme reale de accesibilitate. Intervievatorul vrea să vadă lista completă de lipsuri și preferința pentru elementul nativ.

Eroarea, în practică:An “img” element must have an “alt” attributeButtons do not have an accessible name

27 Mid

Construiești un meniu hamburger. Ce atribute ARIA pui pe buton și cum trebuie să se comporte meniul la tastatură?

Răspuns scurt: Butonul primește aria-expanded (true sau false), aria-controls către id-ul meniului și un nume accesibil. Meniul închis e ascuns cu hidden sau display: none, iar la închidere cu Esc focusul revine pe buton.

Structura de bază:

HTML
<nav aria-label="Principal">
  <button type="button" class="menu-toggle"
          aria-expanded="false" aria-controls="meniu">
    <span class="visually-hidden">Meniu</span>
    <svg aria-hidden="true">...</svg>
  </button>
  <ul id="meniu" hidden>
    <li><a href="/cursuri">Cursuri</a></li>
    <li><a href="/blog">Blog</a></li>
  </ul>
</nav>
JavaScript
const btn = document.querySelector('.menu-toggle');
const menu = document.getElementById('meniu');
btn.addEventListener('click', () => {
  const open = btn.getAttribute('aria-expanded') === 'true';
  btn.setAttribute('aria-expanded', String(!open));
  menu.hidden = open;
});
document.addEventListener('keydown', e => {
  if (e.key === 'Escape' && !menu.hidden) {
    btn.click();
    btn.focus();
  }
});
CSS
.menu-toggle[aria-expanded="true"] svg { transform: rotate(90deg); }

Ce contează:

  • aria-expanded anunță „Meniu, buton, restrâns” sau „extins”. Stilizarea după acest atribut garantează că starea vizuală și cea anunțată nu se pot desincroniza;
  • meniul închis trebuie scos și din ordinea de Tab, deci nu e suficient să-l muți în afara ecranului sau să-i pui opacity: 0;
  • pentru un meniu de navigare simplu nu folosi role="menu": acel rol e pentru meniuri de aplicație și schimbă modul în care tastatura funcționează (săgeți în loc de Tab);
  • pe desktop, unde meniul e mereu vizibil, butonul se ascunde din CSS și hidden se scoate.

Ce urmărește intervievatorul: Verifică folosirea ARIA pentru stări și sincronizarea dintre CSS și JS. Greșeala frecventă: role="menu" pe o navigare obișnuită sau un meniu închis care rămâne accesibil cu Tab.

28 Senior

Cum anunți unui utilizator de cititor de ecran un mesaj care apare dinamic, de exemplu „Produs adăugat în coș” sau o eroare la trimiterea formularului?

Răspuns scurt: Folosești o regiune live: un element cu role="status" (anunț politicos) sau role="alert" (anunț imediat), prezent în pagină de la început, în care inserezi textul. Cititorul de ecran anunță schimbarea fără ca focusul să se mute.

Cititoarele de ecran anunță ce se află la focus. Un mesaj care apare în altă parte a paginii trece neobservat dacă nu e marcat ca regiune live.

  • aria-live="polite" sau role="status": mesajul e citit după ce utilizatorul termină ce asculta. Potrivit pentru confirmări, rezultate de căutare actualizate, „Se salvează...”;
  • aria-live="assertive" sau role="alert": întrerupe imediat. Doar pentru erori care cer atenție; folosit des, devine agasant;
  • aria-atomic="true": citește întreaga regiune, nu doar partea modificată.

Regula care face diferența: regiunea trebuie să existe în DOM înainte de schimbare. Dacă inserezi tot elementul role="status" odată cu textul, multe combinații de browser și cititor de ecran nu anunță nimic.

HTML
<div id="anunt" role="status" class="visually-hidden"></div>
JavaScript
function anunta(text) {
  const el = document.getElementById('anunt');
  el.textContent = '';
  setTimeout(() => { el.textContent = text; }, 50);
}
anunta('Produsul a fost adăugat în coș. Total: 3 produse.');

Golirea și reumplerea cu o mică întârziere asigură anunțarea chiar dacă textul se repetă.

Pentru erorile de formular, la trimitere se combină două tehnici: un rezumat al erorilor în partea de sus, cu focus mutat pe el, și mesaje individuale legate de câmpuri prin aria-describedby, cu aria-invalid="true" pe câmpurile greșite. Testarea se face efectiv cu un cititor de ecran: NVDA pe Windows și VoiceOver pe macOS și iOS sunt gratuite.

Ce urmărește intervievatorul: Întrebare de nivel senior, pentru că cere cunoașterea comportamentului real al tehnologiilor asistive. Greșeala tipică: regiunea live creată odată cu mesajul sau assertive folosit pentru orice.

29 Senior

Ți se cere un audit de accesibilitate pentru un site existent, înainte de o lansare importantă. Cum procedezi și cum prioritizezi problemele găsite?

Răspuns scurt: Combin teste automate, verificare manuală cu tastatura, testare cu cititor de ecran și verificarea contrastului pe paginile și fluxurile principale, raportând față de WCAG 2.2 AA. Prioritizez după impact: întâi ce blochează finalizarea unui flux, apoi restul.

Un model de abordare în pași:

  • Stabilesc ținta și perimetrul. Standardul de referință e de obicei WCAG 2.2 nivel AA, iar în UE Actul European privind Accesibilitatea se aplică din iunie 2025 multor servicii digitale, inclusiv comerțului online. Aleg șabloanele de pagină și fluxurile critice: înregistrare, căutare, coș, plată, formular de contact.
  • Teste automate. Lighthouse, axe DevTools sau WAVE prind cam o parte din probleme: contrast, alt lipsă, etichete lipsă, id duplicate. Nu se pot baza doar pe ele, pentru că multe probleme cer judecată umană.
  • Tastatură. Parcurg fiecare flux doar cu Tab, Shift+Tab, Enter, Space, Esc și săgeți. Verific ordinea focusului, vizibilitatea lui, capcanele de focus în modale și elementele care nu pot fi atinse.
  • Cititor de ecran. NVDA cu Firefox sau Chrome, VoiceOver cu Safari. Verific titlurile, landmark-urile, numele butoanelor, anunțarea erorilor.
  • Zoom și reflow. Mărire la 200% și lățime de 320px, fără pierdere de conținut și fără derulare orizontală.
  • Mișcare și culori. prefers-reduced-motion, informații transmise doar prin culoare.

Pentru fiecare problemă notez criteriul WCAG, pașii de reproducere, impactul și o propunere de rezolvare. Prioritizarea: blocant (utilizatorul nu poate finaliza o comandă), grav, moderat, minor. Prefer rezolvările în componentele comune, pentru că un buton reparat o dată se repară pe tot site-ul.

Comunic deschis ce se poate repara înainte de lansare și ce rămâne în plan după aceea, și propun un test automat în CI ca problemele să nu reapară.

Ce urmărește intervievatorul: Întrebare de situație: se urmărește metoda, nu lista de unelte. Răspunsul slab e „rulez Lighthouse și repar ce iese roșu”.

SEO on-page și imagini

30 Junior

Cum influențează linkurile interne și textul lor vizibil (textul ancoră) SEO-ul și accesibilitatea? Ce e greșit la „click aici”?

Răspuns scurt: Textul ancoră spune motoarelor de căutare și utilizatorilor despre ce e pagina țintă. „Click aici” sau „Citește mai mult” nu descriu nimic, iar pentru cititoarele de ecran, care pot lista toate linkurile, devin o listă de texte identice.

Linkurile interne au trei roluri: ajută crawlerele să descopere paginile, transmit relevanță către pagina țintă și ghidează vizitatorul. Textul ancoră e semnalul principal despre conținutul țintei.

Probleme cu textele generice:

  • Google nu află nimic despre pagina țintă din „aici”;
  • utilizatorii de cititoare de ecran deschid des lista linkurilor din pagină; zece „Citește mai mult” la rând nu pot fi deosebite (WCAG 2.4.4 cere ca scopul linkului să reiasă din text sau din context);
  • cei care parcurg pagina rapid scanează textul subliniat, nu frazele întregi.
HTML
<!-- slab -->
<p>Pentru lecții de Flexbox <a href="/curs/flexbox">click aici</a>.</p>

<!-- bun -->
<p>Continuă cu <a href="/curs/flexbox">lecțiile de Flexbox</a>.</p>

<!-- carduri cu „Citește mai mult” păstrat vizual -->
<a href="/blog/grid">Citește mai mult
  <span class="visually-hidden">despre CSS Grid</span></a>

Alte bune practici de structură:

  • fiecare pagină importantă e accesibilă prin câteva clicuri din pagina principală și are linkuri interne din pagini înrudite;
  • folosește <a href> reale, nu div-uri cu onclick; crawlerele urmează atributele href;
  • breadcrumb-urile ajută și utilizatorul, și înțelegerea ierarhiei site-ului;
  • URL-uri lizibile și stabile, iar la schimbare, redirecționare 301 de la adresa veche.

Variația naturală a textelor ancoră e de preferat față de repetarea mecanică a aceluiași cuvânt-cheie.

Ce urmărește intervievatorul: Verifică dacă legi SEO de experiența utilizatorului. Candidații slabi tratează SEO ca listă de meta tag-uri și uită de linkuri.

Eroarea, în practică:Links are not crawlable

31 Junior

Ce formate de imagine folosești pe web și cum alegi între JPEG, PNG, WebP, AVIF și SVG?

Răspuns scurt: SVG pentru logo-uri, iconițe și ilustrații vectoriale; AVIF sau WebP pentru fotografii și imagini complexe, cu JPEG ca rezervă; PNG doar când ai nevoie de transparență fără pierderi și formatele moderne nu sunt o opțiune.

Criteriile sunt tipul de imagine și suportul în browsere:

  • SVG: vectorial, arată clar la orice mărime și pe ecrane de densitate mare, poate fi stilizat cu CSS și e foarte mic pentru forme simple. Nepotrivit pentru fotografii;
  • JPEG: compresie cu pierderi, bun pentru fotografii, fără transparență. Universal compatibil;
  • PNG: fără pierderi, cu transparență, potrivit pentru capturi de ecran cu text. Pentru fotografii produce fișiere foarte mari;
  • WebP: cu sau fără pierderi, cu transparență și animație. De obicei mai mic decât JPEG sau PNG la calitate comparabilă. Suportat de toate browserele actuale;
  • AVIF: compresie și mai eficientă de regulă, suportat în Chrome, Firefox și Safari 16+. Codarea e mai lentă, deci se face la build sau pe un CDN de imagini.

Cu <picture>, browserul alege primul format pe care îl înțelege:

HTML
<picture>
  <source srcset="erou.avif" type="image/avif">
  <source srcset="erou.webp" type="image/webp">
  <img src="erou.jpg" alt="Echipa la un hackathon" width="1200" height="600">
</picture>

Alte reguli utile: nu servi imagini mai mari decât dimensiunea afișată, comprimă la o calitate rezonabilă și verifică vizual, folosește SVG-uri optimizate (de exemplu cu SVGO), iar GIF-urile animate grele le înlocuiești cu video mp4 sau webm fără sunet. Pentru performanță, imaginile sunt de obicei resursa cea mai grea a unei pagini, deci alegerea formatului are efect direct.

Ce urmărește intervievatorul: Se verifică dacă iei decizii de format în funcție de conținut. Greșeala frecventă: fotografii PNG de câțiva megaocteți sau logo-uri JPEG neclare.

32 Junior

De ce se recomandă să pui width și height pe <img>, chiar și într-un design responsive?

Răspuns scurt: Browserul calculează din ele raportul de aspect și rezervă spațiul imaginii înainte să o descarce, deci conținutul nu mai sare la încărcare. Cu height: auto în CSS, imaginea rămâne fluidă.

Fără dimensiuni, browserul nu știe cât loc ocupă imaginea până nu primește primii octeți ai fișierului. Textul se așază întâi fără ea, iar când imaginea apare, totul de dedesubt e împins în jos. Utilizatorul care tocmai voia să apese un buton apasă altceva. Fenomenul se măsoară prin metrica CLS (Cumulative Layout Shift).

Browserele moderne transformă automat atributele width și height într-un aspect-ratio folosit până la încărcare. Atributele nu fixează imaginea la acea mărime dacă CSS-ul spune altfel:

HTML
<img src="card.jpg" alt="Laptop pe un birou" width="800" height="450">
CSS
img {
  max-width: 100%;
  height: auto;
}

Imaginea se micșorează odată cu containerul, dar spațiul rezervat păstrează proporția 16:9 chiar înainte de descărcare.

Valorile trebuie să reflecte proporția reală a fișierului, nu neapărat mărimea afișată. Când folosești srcset cu mai multe variante, toate au aceeași proporție, deci aceleași atribute merg pentru toate.

Situații înrudite:

  • pentru containere cu imagine de fundal sau video, rezervi spațiul cu aspect-ratio: 16 / 9;
  • pentru reclame sau conținut încărcat ulterior, rezervi un min-height;
  • fonturile web pot produce și ele deplasări, care se reduc cu font-display și fonturi de rezervă cu metrici apropiate.

Uitarea lui height: auto e greșeala inversă: imaginea devine deformată pentru că păstrează înălțimea din atribut.

Ce urmărește intervievatorul: O întrebare practică despre stabilitatea vizuală. Mulți candidați cred că atributele de dimensiune sunt „de pe vremuri” și nu știu de raportul de aspect automat.

Eroarea, în practică:Bad value “100px” for attribute “width” on “img”Image elements do not have explicit width and height

33 Junior

Ai carduri de produs cu fotografii de proporții diferite și vrei ca toate să aibă aceeași înălțime, fără să fie deformate. Cum procedezi?

Răspuns scurt: Dai imaginii o dimensiune fixă sau un aspect-ratio și folosești object-fit: cover, care umple cutia și decupează surplusul, păstrând proporțiile. Cu object-position alegi ce parte a imaginii rămâne vizibilă.

Dacă forțezi width și height pe o imagine cu altă proporție, ea se întinde sau se turtește. object-fit controlează cum se încadrează conținutul imaginii în cutia elementului, la fel ca background-size pentru fundaluri:

  • fill (implicit): întinde conținutul, deci deformează;
  • contain: imaginea întreagă încape, cu spații goale pe laturi;
  • cover: umple tot spațiul, păstrează proporția, decupează ce depășește;
  • none: dimensiunea naturală, decupată;
  • scale-down: cea mai mică dintre none și contain.
CSS
.card__img {
  width: 100%;
  aspect-ratio: 4 / 3;
  object-fit: cover;
  object-position: center 30%;
  display: block;
}

object-position mută punctul de focalizare, de exemplu mai sus pentru portrete, ca fețele să nu fie tăiate. display: block elimină spațiul mic de sub imagine, care apare pentru că <img> e implicit inline.

Pentru logo-uri de parteneri, unde nu vrei să tai nimic, contain e alegerea corectă. Pentru fotografii de produs într-un magazin, de multe ori e mai bine să pregătești imaginile la aceeași proporție de la început, pentru că o decupare automată poate ascunde exact detaliul important. object-fit funcționează și pe <video>, util pentru un video de fundal într-o secțiune hero.

Ce urmărește intervievatorul: Verifică dacă știi instrumentul potrivit în locul imaginilor de fundal folosite ca soluție de avarie. Bonus pentru object-position și pentru alegerea între cover și contain.

Eroarea, în practică:object-fit: cover nu funcționează

34 Mid

Ce face <link rel="canonical"> și în ce situații ai nevoie de el? Când folosești <meta name="robots" content="noindex">?

Răspuns scurt: canonical indică adresa preferată a unei pagini care e accesibilă la mai multe URL-uri, ca motoarele de căutare să consolideze semnalele acolo. noindex cere ca pagina să nu apară în rezultate, de exemplu pentru coșul de cumpărături sau rezultatele căutării interne.

Același conținut ajunge des la mai multe adrese:

  • parametri de urmărire sau sortare: /pantofi?utm_source=newsletter, /pantofi?sort=pret;
  • variante cu și fără www, cu și fără bară la final;
  • un produs prezent în mai multe categorii;
  • versiuni de tipărire.

Fără o indicație, Google alege singur una dintre ele, iar linkurile primite de variante se împart. Canonicul spune care e versiunea principală:

HTML
<head>
  <link rel="canonical" href="https://exemplu.ro/pantofi/">
</head>

Reguli:

  • URL absolut, care răspunde cu status 200 și nu e redirecționat;
  • fiecare pagină principală are un canonic către ea însăși (self-canonical), ceea ce o protejează de variantele cu parametri;
  • e un semnal puternic, dar Google îl poate ignora dacă paginile sunt prea diferite;
  • nu pune canonic de pe pagina 2 a unei liste către pagina 1, pentru că produsele din pagina 2 ar putea să nu mai fie descoperite.

noindex e o directivă, nu un indiciu: pagina poate fi accesată, dar nu e afișată în rezultate. Se folosește pentru pagini fără valoare de căutare: coș, cont, mulțumire după comandă, rezultate ale căutării interne. Capcană importantă: dacă blochezi pagina și în robots.txt, crawlerul nu mai poate citi noindex, iar pagina poate rămâne indexată doar pe baza linkurilor. Pentru alte fișiere decât HTML, cum sunt PDF-urile, se folosește antetul HTTP X-Robots-Tag.

Ce urmărește intervievatorul: Arată înțelegerea SEO tehnic de bază pe care un dezvoltator o implementează. Confuzia dintre robots.txt, noindex și canonical e greșeala cea mai frecventă.

Eroarea, în practică:Page is blocked from indexing

35 Mid

Ce sunt datele structurate (JSON-LD) și cum le adaugi într-o pagină? Dă un exemplu pentru un articol.

Răspuns scurt: Sunt o descriere standardizată (vocabularul schema.org) a conținutului paginii, pusă într-un <script type="application/ld+json">, pe care motoarele de căutare o citesc ca să înțeleagă exact ce e pagina și, uneori, să afișeze rezultate îmbogățite.

HTML-ul spune cum arată și cum e structurat conținutul, iar datele structurate spun explicit ce înseamnă: „acesta e un articol, publicat la data X, de autorul Y” sau „acesta e un produs cu prețul Z, în stoc”. Google, Bing și alte servicii le folosesc pentru rezultate îmbogățite (stele de recenzie, preț, breadcrumb-uri) și pentru o înțelegere mai bună a paginii.

Formatul recomandat de Google e JSON-LD, pentru că stă separat de marcajul vizual:

HTML
<script type="application/ld+json">
{
  "@context": "https://schema.org",
  "@type": "Article",
  "headline": "Cum funcționează CSS Grid",
  "datePublished": "2026-10-31",
  "dateModified": "2026-10-31",
  "author": { "@type": "Person", "name": "Ana Popescu" },
  "image": "https://exemplu.ro/img/grid.jpg"
}
</script>

Alte tipuri utile: Product cu Offer, BreadcrumbList, Organization, Course, Event.

Reguli importante:

  • datele trebuie să corespundă cu ce vede utilizatorul. Recenziile sau prețurile care nu apar pe pagină încalcă regulile Google și pot aduce o acțiune manuală;
  • rezultatele îmbogățite nu sunt garantate. De exemplu, din 2023 Google afișează rezultatele de tip FAQ doar pentru un număr restrâns de site-uri, cu autoritate;
  • validezi cu Rich Results Test și cu validatorul de la schema.org;
  • în site-urile generate dinamic, JSON-LD se construiește din aceleași date ca pagina, ca să nu se desincronizeze.

Ce urmărește intervievatorul: Verifică dacă știi diferența dintre marcaj și sens și dacă ai o atitudine corectă față de reguli. Greșeala tipică: date structurate care nu corespund conținutului vizibil.

36 Mid

Care e diferența dintre a include un SVG inline, ca <img src="icon.svg"> sau ca imagine de fundal în CSS? Cum faci un SVG accesibil?

Răspuns scurt: SVG-ul inline poate fi stilizat din CSS (inclusiv cu currentColor), dar nu e pus în cache separat; ca <img> sau fundal e pus în cache, dar nu poate fi stilizat. Decorativ: aria-hidden="true"; cu sens: role="img" și un nume.

Comparația pe scurt:

  • inline (<svg> direct în HTML): elementele interne fac parte din DOM, deci poți schimba culoarea la :hover, poți anima traseele și poți folosi fill="currentColor" ca iconița să preia culoarea textului. Dezavantaj: se repetă în fiecare pagină și mărește HTML-ul;
  • <img src>: fișier separat, pus în cache, simplu. Nu poți schimba culorile interne din CSS-ul paginii. Accesibilitatea se face prin alt, ca la orice imagine;
  • background-image: pentru decorațiuni pure. Nu există în arborele de accesibilitate;
  • sprite cu <use>: un fișier cu mai multe <symbol>, referite prin <use href="sprite.svg#cos">, combină cache-ul cu stilizarea prin currentColor.
HTML
<!-- decorativ, lângă un text -->
<button type="button">
  <svg aria-hidden="true" focusable="false" width="16" height="16">
    <use href="/icons.svg#cos"></use>
  </svg>
  Coș
</button>

<!-- cu sens, singur -->
<svg role="img" aria-labelledby="t1" viewBox="0 0 100 40">
  <title id="t1">Vânzări în creștere cu fiecare trimestru</title>
  ...
</svg>
CSS
.icon { fill: currentColor; }

viewBox e cel care face SVG-ul scalabil: definește sistemul de coordonate intern, iar width și height doar mărimea afișată. focusable="false" era necesar pentru Internet Explorer și poate fi omis astăzi. Un SVG primit din surse externe trebuie tratat cu grijă când îl inserezi inline, pentru că poate conține scripturi.

Ce urmărește intervievatorul: Arată experiență cu sisteme de iconițe și înțelegerea compromisului dintre cache și flexibilitate. Mulți uită de aria-hidden pe iconițele decorative.

37 Senior

Imaginea mare din secțiunea hero întârzie afișarea principală a paginii (LCP slab). Ce atribute și tehnici HTML folosești ca să o încarci mai repede, și unde e greșit să pui loading="lazy"?

Răspuns scurt: Imaginea hero se încarcă imediat, cu fetchpriority="high", eventual cu preload dacă e descoperită târziu, în format modern și la dimensiunea potrivită. loading="lazy" se pune doar pe imaginile din afara primului ecran, niciodată pe imaginea LCP.

LCP (Largest Contentful Paint) măsoară când apare cel mai mare element din primul ecran, adesea imaginea hero. Ce întârzie apariția ei:

  • Descoperirea târzie. Dacă imaginea e un background-image în CSS sau e inserată din JavaScript, browserul o află abia după descărcarea și procesarea acelor fișiere. Un <img> în HTML e găsit imediat de preload scanner, componenta care citește HTML-ul înainte de randare. Dacă imaginea trebuie să rămână fundal, adaugi <link rel="preload" as="image">.
  • Prioritatea. Implicit imaginile pornesc cu prioritate redusă până se știe că sunt vizibile. fetchpriority="high" cere descărcarea lor devreme. Suportat în Chrome 101+, Safari 17.2+, Firefox 132+.
  • loading="lazy" pus greșit. Încărcarea leneșă amână descărcarea până după calculul layout-ului. Pe imaginea hero întârzie exact metrica pe care vrei s-o îmbunătățești. Pune-l doar pe imaginile din josul paginii.
  • Mărimea fișierului. srcset și sizes, ca un telefon să nu descarce varianta pentru desktop, plus AVIF sau WebP.
HTML
<link rel="preload" as="image" href="hero-1200.avif"
      imagesrcset="hero-800.avif 800w, hero-1200.avif 1200w"
      imagesizes="100vw" type="image/avif">

<img src="hero-1200.jpg"
     srcset="hero-800.jpg 800w, hero-1200.jpg 1200w"
     sizes="100vw" width="1200" height="600"
     alt="Cursanți la un laptop" fetchpriority="high" decoding="async">

<img src="testimonial.jpg" alt="..." loading="lazy" width="400" height="400">

Verifici rezultatul în Chrome DevTools, în panoul Performance, unde vezi elementul LCP și fazele lui: întârzierea până la începerea descărcării, durata descărcării și întârzierea randării.

Ce urmărește intervievatorul: Întrebare de nivel senior despre prioritizarea resurselor. Capcana principală e loading="lazy" pus generic pe toate imaginile, inclusiv pe cea din primul ecran.

Eroarea, în practică:srcset with width descriptor needs “sizes”[Intervention] Images loaded lazily …

Selectori, cascadă și specificitate

38 Junior

Ce elemente selectează fiecare regulă de mai jos?

CSS
nav a { }
nav > a { }
h2 + p { }
h2 ~ p { }
HTML
<nav>
  <a href="/">Acasă</a>
  <ul><li><a href="/blog">Blog</a></li></ul>
</nav>
<h2>Titlu</h2>
<p>Unu</p>
<div>...</div>
<p>Doi</p>

Răspuns scurt: nav a prinde ambele linkuri, nav > a doar „Acasă”, h2 + p doar paragraful „Unu”, iar h2 ~ p ambele paragrafe care urmează după h2 sub același părinte.

Combinatorii descriu relații în arborele DOM:

  • descendent (spațiu): nav a selectează orice a aflat oriunde în interiorul unui nav, la orice adâncime. Deci și linkul din listă;
  • copil direct (>): nav > a doar a care are ca părinte direct nav. Linkul „Blog” are părinte li, deci nu intră;
  • frate adiacent (+): h2 + p doar paragraful care urmează imediat după h2, cu același părinte. „Unu” se potrivește;
  • frați generali (~): h2 ~ p toate paragrafele care urmează după h2, nu neapărat imediat, sub același părinte. „Unu” și „Doi”, chiar dacă între ele e un div.

Combinatorii de frați privesc doar înainte: nu există „fratele anterior” prin + sau ~. Pentru asta se folosește astăzi :has(), de exemplu p:has(+ h2).

Uz practic al lui + este spațierea între elemente consecutive („lobotomized owl”):

CSS
.stack > * + * {
  margin-top: 1rem;
}

Fiecare copil care are un frate înaintea lui primește margine sus, deci primul element nu primește spațiu în plus.

Diferența dintre descendent și copil direct contează la meniuri imbricate. nav a ar stiliza și linkurile din submeniuri, ceea ce poate fi nedorit. Și invers, > face selectorul fragil dacă structura HTML se schimbă, de exemplu când apare un div intermediar. De aceea, în proiecte mari se preferă clasele pe elementele care trebuie stilizate.

Ce urmărește intervievatorul: Verifică citirea corectă a selectorilor, o abilitate de bază la depanare. Greșeala frecventă: confuzia dintre + și ~ sau credința că ~ selectează și frații anteriori.

Eroarea, în practică:Selectorul CSS nu găsește elementul

39 Junior

Ce înseamnă moștenirea în CSS? Ce proprietăți se moștenesc implicit și cum forțezi moștenirea pentru una care nu se moștenește?

Răspuns scurt: Unele proprietăți trec automat de la părinte la copii, mai ales cele de text: color, font-*, line-height, text-align, visibility. Cele de cutie și layout (margin, padding, border, background, width) nu se moștenesc. Forțezi moștenirea cu valoarea inherit.

Moștenirea e motivul pentru care poți scrie o singură dată body { font-family: system-ui; color: #222; } și tot textul paginii preia regula. Dacă ar fi moștenite și marginile sau bordurile, fiecare element din pagină ar primi chenarul părintelui.

Se moștenesc, printre altele: color, font-family, font-size, font-weight, line-height, letter-spacing, text-align, text-transform, white-space, visibility, cursor, list-style, proprietățile personalizate (--variabile).

Nu se moștenesc: margin, padding, border, background, width, height, display, position, overflow, opacity, transform.

Un element primește valoarea moștenită doar dacă nicio regulă nu i se aplică direct. Valoarea moștenită are cea mai mică prioritate, chiar mai mică decât un selector universal *.

Exemplu clasic: butoanele și câmpurile de formular nu moștenesc fontul paginii, pentru că browserul le setează fontul direct în stilurile lui implicite:

CSS
button, input, select, textarea {
  font: inherit;
  color: inherit;
}
a {
  color: inherit; /* linkul ia culoarea textului din jur */
}
.card {
  border: 1px solid currentColor; /* chenarul urmează culoarea textului */
}

currentColor e o formă înrudită: se referă la valoarea color a elementului, deci chenarele și iconițele se adaptează automat. În DevTools, panoul Styles arată secțiunea „Inherited from...” cu regulile primite de la părinți, iar Computed arată valoarea finală.

Ce urmărește intervievatorul: Arată dacă înțelegi de unde vine un stil pe care nu l-ai scris direct. Puncte în plus pentru exemplul cu font: inherit pe controalele de formular.

Eroarea, în practică:Linkurile rămân albastre (color pe părinte)input și button nu preiau fontul paginii

40 Junior

Ce culoare are textul paragrafului? Explică de ce.

HTML
<div id="main" class="content">
  <p class="text highlight">Salut</p>
</div>
CSS
#main p { color: red; }
.content .text.highlight { color: blue; }
div.content p.text { color: green; }
p { color: black !important; }

Răspuns scurt: Negru, pentru că !important are prioritate peste orice specificitate în același nivel al cascadei. Fără el, câștigă roșu: #main p are specificitatea (1,0,1), mai mare decât (0,3,0) și (0,2,2).

Cascada compară întâi importanța: declarațiile !important ale autorului trec peste toate declarațiile normale, oricât de specifice ar fi. Deci p { color: black !important; } câștigă, deși selectorul p are cea mai mică specificitate.

Fără !important, decide specificitatea, scrisă ca trei numere (id-uri, clase/atribute/pseudo-clase, elemente/pseudo-elemente):

  • #main p = (1, 0, 1);
  • .content .text.highlight = (0, 3, 0);
  • div.content p.text = (0, 2, 2).

Numerele se compară de la stânga la dreapta, ca la un număr cu cifre în baze separate: un singur id bate oricâte clase. (1,0,1) e mai mare decât (0,3,0), deci roșu ar câștiga. Între (0,3,0) și (0,2,2), al doilea număr decide: 3 > 2, deci albastru ar fi înaintea verdelui. Ordinea în fișier contează doar la egalitate perfectă de specificitate.

Lecții practice:

  • un id în selector face regula greu de suprascris. De aceea, ghidurile de stil recomandă clase pentru stilizare;
  • !important rezolvă momentan, dar următoarea suprascriere va cere tot !important, iar între două !important decide din nou specificitatea;
  • stilurile inline (style="...") bat orice selector, dar nu și !important din foaia de stil.

În DevTools, regulile pierdute apar tăiate în panoul Styles, iar trecând cu mouse-ul peste un selector vezi specificitatea calculată.

Ce urmărește intervievatorul: Exercițiul clasic de specificitate, cu capcana !important. Se urmărește dacă știi să numeri corect și ordinea criteriilor din cascadă.

Eroarea, în practică:Regula CSS e tăiată: alt selector câștigă

41 Junior

De ce e considerat !important o practică proastă? Există situații în care e justificat?

Răspuns scurt: Scoate regula din jocul normal al specificității și cere alte !important la fiecare suprascriere. E justificat pentru clase utilitare care trebuie să câștige mereu, pentru stiluri externe pe care nu le controlezi și pentru unele stiluri de accesibilitate.

Problema e una de întreținere. Un !important adăugat ca să repare rapid un bug creează o regulă care nu mai poate fi suprascrisă normal. Următorul dezvoltator care vrea alt comportament într-un context anume trebuie să folosească tot !important, cu un selector și mai specific. După câteva luni, foaia de stil devine o competiție de specificitate.

De obicei, nevoia de !important arată o problemă de arhitectură: selectori prea specifici (id-uri, lanțuri lungi), ordinea fișierelor greșită sau stiluri care nu sunt organizate pe niveluri.

Alternative mai curate:

  • reduci specificitatea selectorului care câștigă (:where() aduce specificitatea la zero);
  • organizezi stilurile pe straturi cu @layer, unde ordinea straturilor decide, nu specificitatea;
  • folosești clase cu un singur nivel, ca în BEM.

Utilizări justificate:

  • clase utilitare precum .hidden { display: none !important; } sau .visually-hidden, care trebuie să funcționeze indiferent de componentă;
  • suprascrierea codului terț: un widget extern cu stiluri inline pe care nu le poți modifica altfel;
  • stiluri de accesibilitate, de exemplu reducerea animațiilor pentru prefers-reduced-motion, unde vrei siguranța că nicio componentă nu scapă.
CSS
@media (prefers-reduced-motion: reduce) {
  *, *::before, *::after {
    animation-duration: .01ms !important;
    transition-duration: .01ms !important;
  }
}

Un detaliu: în cascadă, !important inversează ordinea straturilor @layer, iar stilurile importante ale utilizatorului bat stilurile importante ale autorului.

Ce urmărește intervievatorul: Verifică maturitatea în scrierea CSS-ului. Răspunsul slab e „nu se folosește niciodată”; cel bun arată de ce apare nevoia și ce faci în loc.

Eroarea, în practică:Regula CSS e tăiată: alt selector câștigă

42 Junior

Ce fac selectorii de atribut [href^="https"], [href$=".pdf"], [class*="col-"] și [type="email"]? Dă un exemplu util.

Răspuns scurt: Selectează elemente după prezența sau valoarea unui atribut: ^= „începe cu”, $= „se termină cu”, *= „conține”, = „este exact”. Sunt utile pentru linkuri externe, fișiere descărcabile sau tipuri de câmpuri.

Variantele principale:

  • [disabled]: atributul există, indiferent de valoare;
  • [type="email"]: valoarea e exact email;
  • [href^="https"]: valoarea începe cu https;
  • [href$=".pdf"]: se termină cu .pdf;
  • [class*="col-"]: conține col- oriunde;
  • [lang|="en"]: e en sau începe cu en-;
  • [class~="activ"]: lista de cuvinte separate prin spații conține exact activ;
  • [href$=".PDF" i]: comparare fără diferență între litere mari și mici.

Exemple practice:

CSS
/* linkuri externe marcate vizual */
a[href^="http"]:not([href*="exemplu.ro"])::after {
  content: " ↗";
}

/* fișiere PDF */
a[href$=".pdf" i]::after {
  content: " (PDF)";
}

/* câmpuri de text, fără checkbox și radio */
input:not([type="checkbox"], [type="radio"]) {
  padding: .5rem;
  border: 1px solid #8a94a6;
}

/* stări ARIA */
[aria-current="page"] {
  font-weight: 700;
}

Specificitatea unui selector de atribut e egală cu a unei clase: (0,1,0).

Atenție la [class*="col-"]: se potrivește și cu decol-x sau scol-legend, deci e fragil. Iar textul adăugat cu ::after nu e selectabil și e citit inconsecvent de cititoarele de ecran, așa că informația importantă („se deschide într-o filă nouă”) e mai sigur să stea în HTML.

Ce urmărește intervievatorul: Arată cunoașterea selectorilor dincolo de clase și id-uri. Exemplul cu aria-current sau aria-expanded e un semn bun de practică reală.

43 Junior

Care e diferența dintre o pseudo-clasă și un pseudo-element? De ce nu apare un ::before pe care l-ai definit?

Răspuns scurt: O pseudo-clasă (:hover, :first-child) selectează un element existent aflat într-o anumită stare sau poziție; un pseudo-element (::before, ::first-line) stilizează o parte a unui element sau creează o cutie nouă. ::before nu apare dacă lipsește proprietatea content.

Pseudo-clasele au un singur : și descriu stări sau relații: :hover, :focus-visible, :checked, :disabled, :nth-child(), :not(), :has(). Ele nu creează nimic, ci filtrează elemente existente.

Pseudo-elementele au :: (sintaxa veche cu un singur : merge încă pentru before, after, first-line, first-letter). Ele vizează părți care nu există ca elemente în DOM: ::before, ::after, ::first-letter, ::placeholder, ::selection, ::marker, ::backdrop.

::before și ::after creează un copil la începutul, respectiv la sfârșitul conținutului elementului, dar numai dacă au content. Fără el, cutia nu se generează deloc. Pentru decorațiuni fără text se folosește content: "".

CSS
.badge {
  position: relative;
}
.badge::after {
  content: "";
  position: absolute;
  top: -4px;
  right: -4px;
  width: 10px;
  height: 10px;
  border-radius: 50%;
  background: #e53935;
}

Alte motive pentru care nu apare:

  • elementul e de tip înlocuit (<img>, <input>, <br>), care nu are conținut în care să se insereze pseudo-elementul;
  • pseudo-elementul e inline implicit, deci width și height nu au efect fără display: block sau position: absolute;
  • selectorul e scris greșit, de exemplu cu spațiu: .badge ::after.

Pseudo-elementele nu pot fi selectate din JavaScript și nu primesc evenimente separate, așa că nu sunt potrivite pentru conținut interactiv.

Ce urmărește intervievatorul: O întrebare de bază care scoate la iveală dacă ai folosit pseudo-elementele în practică. Uitarea lui content și încercarea de a pune ::after pe <img> sunt erorile tipice.

Eroarea, în practică:::before / ::after nu apare (lipsește content)

44 Junior

De ce stilurile pentru stările unui link se scriu în ordinea :link, :visited, :hover, :active? Ce se întâmplă dacă inversezi ordinea?

Răspuns scurt: Toate patru au aceeași specificitate, deci la potrivire simultană câștigă ultima regulă scrisă. Dacă :hover vine după :active, la click linkul e în ambele stări și stilul de apăsare nu se mai vede.

Un link poate fi în mai multe stări simultan: vizitat și cu mouse-ul deasupra, sau cu mouse-ul deasupra și apăsat. Fiecare pseudo-clasă are specificitatea (0,1,1) când e scrisă ca a:hover, deci conflictul se rezolvă prin ordinea din fișier.

Ordinea recomandată, ușor de reținut ca „LVHA”:

CSS
a:link    { color: #1a5fd0; }
a:visited { color: #6b3fa0; }
a:hover   { color: #0d3a85; text-decoration-thickness: 2px; }
a:active  { color: #b00020; }
a:focus-visible { outline: 3px solid currentColor; outline-offset: 2px; }

De ce:

  • :visited după :link, ca linkurile vizitate să-și păstreze culoarea;
  • :hover după ambele, ca efectul să apară și pe linkurile vizitate;
  • :active la final, pentru că apare doar împreună cu :hover și trebuie să-l suprascrie.

Dacă pui :hover după :active, în momentul apăsării ambele se potrivesc și câștigă :hover, deci utilizatorul nu primește feedback la click.

Despre :visited: din motive de confidențialitate, browserele permit doar câteva proprietăți (culori), iar getComputedStyle raportează mereu culoarea nevizitată. Altfel, un site ar putea afla din CSS ce alte pagini ai vizitat.

:focus-visible se adaugă separat, pentru utilizatorii de tastatură. Iar linkurile din text trebuie să se deosebească de text și prin altceva decât culoarea, de obicei sublinierea, ca să fie recunoscute și de persoanele care nu disting culorile.

Ce urmărește intervievatorul: Întrebare clasică despre ordinea surselor în cascadă. Bonus pentru restricțiile de confidențialitate ale lui :visited.

Eroarea, în practică::hover nu se aplică pe linkuri (ordinea LVHA)

45 Mid

Care e diferența dintre :nth-child() și :nth-of-type()? Ce selectează p:nth-child(2) în exemplul de mai jos?

HTML
<article>
  <h2>Titlu</h2>
  <p>Primul paragraf</p>
  <p>Al doilea paragraf</p>
</article>

Răspuns scurt: :nth-child(n) numără toți frații, indiferent de tip, apoi verifică selectorul; :nth-of-type(n) numără doar frații de același tip. p:nth-child(2) selectează „Primul paragraf”, pentru că e al doilea copil, iar p:nth-of-type(2) ar selecta „Al doilea paragraf”.

p:nth-child(2) se citește „un element care e al doilea copil al părintelui său și care e, în plus, un p”. Al doilea copil al lui article e primul <p>, deci el e selectat. Dacă al doilea copil ar fi fost un div, selectorul n-ar fi prins nimic.

p:nth-of-type(2) înseamnă „al doilea p dintre frații lui”, deci „Al doilea paragraf”.

Formulele an+b funcționează la ambele:

  • :nth-child(odd) sau 2n+1: copiii 1, 3, 5...;
  • :nth-child(3n): 3, 6, 9...;
  • :nth-child(-n+3): primii trei;
  • :nth-child(n+4): de la al patrulea încolo;
  • :nth-last-child(2): penultimul.
CSS
/* rânduri alternante într-un tabel */
tbody tr:nth-child(even) { background: #f4f6f8; }

/* primele trei carduri evidențiate */
.card:nth-child(-n+3) { border-color: gold; }

/* grilă de 4 coloane: fără margine la fiecare al patrulea */
.item:nth-child(4n) { margin-right: 0; }

O completare modernă e sintaxa :nth-child(2 of .vizibil), care numără doar elementele ce se potrivesc cu selectorul dat (Chrome 111, Firefox 113, Safari 9). Rezolvă cazul clasic al rândurilor alternante într-un tabel filtrat, unde rândurile ascunse stricau alternanța.

:nth-of-type funcționează după numele tagului, nu după clasă: .card:nth-of-type(2) nu înseamnă „al doilea card”, ci „al doilea element de același tip cu cardul, dacă are și clasa .card”.

Ce urmărește intervievatorul: O capcană foarte frecventă la interviuri și în practică. Se verifică dacă înțelegi ordinea în care se evaluează selectorul.

Eroarea, în practică:p:first-child / :nth-child nu se aplică

46 Mid

Ce diferență e între valorile inherit, initial, unset și revert? Când ai folosi fiecare?

Răspuns scurt: inherit ia valoarea părintelui, initial revine la valoarea inițială din specificație, unset se comportă ca inherit pentru proprietățile moștenite și ca initial pentru celelalte, iar revert revine la stilul pe care l-ar avea elementul fără stilurile autorului, de obicei cel implicit al browserului.

Sunt cuvinte-cheie globale, valabile pentru orice proprietate.

  • inherit: preia valoarea calculată a părintelui, chiar pentru proprietăți care nu se moștenesc. Exemplu: button { font: inherit; };
  • initial: valoarea definită de specificația CSS, nu cea a browserului pentru acel element. Capcană: div { display: initial; } dă inline, pentru că valoarea inițială a lui display e inline pentru orice element, nu block;
  • unset: „ca și cum n-aș fi scris nimic”, dar fără stilurile implicite ale browserului. Pentru color (moștenită) devine inherit, pentru margin (nemoștenită) devine initial;
  • revert: revine la nivelul anterior al cascadei, adică la stilurile browserului (sau ale utilizatorului). h1 { font-size: revert; } readuce mărimea implicită a titlului;
  • revert-layer: revine la valoarea din stratul @layer anterior.
CSS
/* resetarea completă a unui buton, apoi refacerea focusului */
.btn-reset {
  all: unset;
  cursor: pointer;
}
.btn-reset:focus-visible {
  outline: revert;
}

/* lista din conținut își recapătă stilul implicit, după un reset global */
.prose ul {
  list-style: revert;
  padding-left: revert;
}

Proprietatea all aplică aceeași valoare tuturor proprietăților deodată. all: unset e util pentru a pleca de la zero, dar elimină și display, deci un div devine inline. În cazul butoanelor, elimină și conturul de focus, de aceea exemplul îl readuce explicit.

Diferența dintre initial și revert e cea pe care o caută intervievatorul: valoarea din specificație față de stilul implicit al elementului.

Ce urmărește intervievatorul: Verifică precizia cunoștințelor despre cascadă. Mulți candidați cred că initial înseamnă stilul implicit al browserului, ceea ce duce la bug-uri cu display.

47 Mid

Ce fac :is(), :where() și :not()? Ce specificitate are fiecare și de ce contează pentru stilurile de bază?

Răspuns scurt: Toate trei primesc o listă de selectori. :is() și :not() iau specificitatea celui mai specific argument, iar :where() are mereu specificitate zero, deci e ideal pentru stiluri de bază ușor de suprascris.

:is() scurtează listele de selectori repetitive:

CSS
/* în loc de article h1, article h2, section h1, section h2 */
:is(article, section) :is(h1, h2) {
  line-height: 1.2;
}

:where() are aceeași sintaxă, dar specificitate (0,0,0) indiferent de ce conține. E potrivit pentru reseturi și stiluri implicite din biblioteci, pe care proiectul trebuie să le poată suprascrie cu o simplă clasă:

CSS
:where(ul, ol)[class] {
  list-style: none;
  padding: 0;
}
/* o singură clasă e suficientă ca să suprascrie */
.lista-pasi { padding-left: 1.5rem; }

:not() exclude elemente. Acceptă liste de selectori complecși: li:not(:last-child, .ascuns).

Specificitatea:

  • :is(#id, .clasa) are specificitatea lui #id, (1,0,0), chiar dacă elementul se potrivește doar prin .clasa. Asta poate surprinde;
  • :not(.activ) are specificitatea lui .activ, (0,1,0);
  • :where(...) are întotdeauna zero.

Alt avantaj al lui :is() și :where(): o listă cu un selector invalid nu invalidează toată regula, cum se întâmplă la listele obișnuite separate prin virgulă. Lista lor e „iertătoare”.

CSS
/* fără :is, un selector necunoscut ar anula tot */
:is(input:user-invalid, input:-moz-ui-invalid) { border-color: red; }

Toate trei sunt disponibile în browserele principale din 2021. Nesting-ul nativ din CSS folosește intern același calcul de specificitate ca :is().

Ce urmărește intervievatorul: Întrebare de mijloc care arată cunoașterea CSS-ului modern. Detaliul cu specificitatea lui :is() dată de cel mai specific argument îi prinde pe mulți.

Eroarea, în practică:Regula CSS e tăiată: alt selector câștigă

48 Mid

Ce face selectorul :has() și ce probleme rezolvă care înainte cereau JavaScript? Dă două exemple.

Răspuns scurt: :has() selectează un element în funcție de ce conține sau de ce urmează după el, deci funcționează ca „selector de părinte”. Permite stilizarea unui card care conține o imagine sau a unui câmp de formular care conține o eroare, fără clase adăugate din JS.

Înainte, CSS putea selecta doar „în jos” (descendenți) și „înainte” (frați următori). Pentru „cardul care conține o imagine” sau „formularul care are un checkbox bifat” trebuiau adăugate clase din JavaScript. :has() primește un selector relativ și verifică dacă se potrivește ceva în raport cu elementul.

CSS
/* cardul își schimbă layout-ul dacă are imagine */
.card:has(img) {
  display: grid;
  grid-template-columns: 120px 1fr;
}

/* grupul de câmpuri cu un câmp invalid */
.field:has(input:user-invalid) label {
  color: #b00020;
}

/* elementul dinaintea unui titlu: frate anterior */
p:has(+ h2) {
  margin-bottom: 2rem;
}

/* pagina blochează derularea cât timp un dialog e deschis */
html:has(dialog[open]) {
  overflow: hidden;
}

/* afișare condiționată fără JS */
form:has(#firma:checked) .camp-cui {
  display: block;
}

Detalii:

  • specificitatea e cea a celui mai specific argument, ca la :is();
  • nu poate fi imbricat (:has(:has()) nu e permis) și nu acceptă pseudo-elemente în argument;
  • disponibil în toate browserele principale din decembrie 2023 (Firefox 121), după Safari 15.4 și Chrome 105. Pentru browsere mai vechi, folosești @supports selector(:has(a)).

Performanța: browserele au optimizări pentru :has(), dar un selector foarte larg, ca body:has(.ceva), poate fi reevaluat la fiecare schimbare din DOM. Pe pagini cu multe actualizări e bine să-l limitezi la containere mai mici.

Ce urmărește intervievatorul: Arată că urmărești evoluția CSS-ului. Se apreciază exemplele concrete care elimină JavaScript și cunoașterea suportului în browsere.

49 Senior

Ce sunt straturile de cascadă (@layer) și cum te ajută să integrezi o bibliotecă externă de CSS fără războaie de specificitate?

Răspuns scurt: @layer grupează stilurile în straturi cu ordine declarată. Între straturi decide ordinea lor, nu specificitatea, deci un selector simplu dintr-un strat ulterior bate unul foarte specific din biblioteca pusă într-un strat anterior.

Ordinea criteriilor din cascadă, simplificat: originea și importanța, apoi contextul (Shadow DOM), stilurile inline, apoi straturile, apoi specificitatea, apoi ordinea în sursă. Straturile vin deci înaintea specificității.

CSS
@layer reset, vendor, base, components, utilities;

@import url("biblioteca.css") layer(vendor);

@layer reset {
  *, *::before, *::after { box-sizing: border-box; }
}

@layer components {
  .btn { background: var(--brand); }
}

@layer utilities {
  .mt-0 { margin-top: 0; }
}

Dacă biblioteca are #app .container .btn.btn-primary, cu specificitate mare, regula noastră .btn din components tot câștigă, pentru că stratul components e declarat după vendor. Prima linie fixează ordinea o singură dată, indiferent în ce ordine apar ulterior blocurile.

Reguli de reținut:

  • stilurile care nu sunt în niciun strat câștigă în fața tuturor straturilor. E util în timpul unei migrări: codul vechi rămâne în afara straturilor, iar codul nou intră treptat;
  • la !important, ordinea se inversează: un !important dintr-un strat anterior bate unul dintr-un strat ulterior. Așa un reset poate impune ceva ce componentele nu pot anula accidental;
  • straturile se pot imbrica (@layer components.forms);
  • revert-layer revine la valoarea din stratul anterior.

Disponibil în toate browserele principale din 2022 (Chrome 99, Firefox 97, Safari 15.4). La integrarea unui framework precum Bootstrap, avantajul practic e că nu mai ai nevoie de selectori umflați sau de !important ca să-i suprascrii componentele.

Ce urmărește intervievatorul: Întrebare senior despre arhitectură: se verifică dacă știi locul straturilor în cascadă și comportamentul inversat al lui !important. Puțini candidați menționează stilurile din afara straturilor.

Box model, display și poziționare

Exersează capitolul cu exerciții reale: Curs HTML și CSS pentru începători →
50 Junior

De ce apare un spațiu mic sub o imagine pusă într-un div cu chenar? Cum îl elimini?

HTML
<div class="frame"><img src="foto.jpg" alt="Munți"></div>
CSS
.frame { border: 2px solid #333; }

Răspuns scurt: <img> e implicit un element inline, așezat pe linia de bază a textului, iar sub linia de bază rămâne loc pentru literele cu „coadă” (g, p, ț). Îl elimini cu display: block pe imagine sau cu vertical-align: middle.

Imaginea e un element înlocuit (replaced element): conținutul ei vine din afara documentului, dar ea participă la layout ca un element inline. Asta înseamnă că stă pe un rând de text, aliniată implicit la linia de bază (baseline), linia pe care stau literele fără coadă.

Sub linia de bază, rândul păstrează spațiu pentru literele descendente. Mărimea spațiului depinde de font-size și line-height ale containerului, de aceea pare uneori de 3–4 px, alteori mai mare.

Soluții:

CSS
/* 1. imaginea devine bloc, nu mai stă pe rând */
.frame img { display: block; }

/* 2. altă aliniere verticală */
.frame img { vertical-align: middle; }

/* 3. containerul nu mai are rând de text */
.frame { line-height: 0; } /* funcționează, dar afectează orice text din container */

Prima variantă e cea mai folosită și apare în majoritatea reseturilor moderne, împreună cu max-width: 100%:

CSS
img, svg, video, canvas {
  display: block;
  max-width: 100%;
}

Alte elemente înlocuite sunt <video>, <iframe>, <input>, <canvas>. Ele au dimensiuni intrinseci și acceptă width și height chiar dacă sunt inline, spre deosebire de un <span>. De asemenea, nu pot avea ::before sau ::after.

Același fenomen apare și la inline-block: cutiile se aliniază la linia de bază a ultimului rând de text din ele, ceea ce creează alinieri verticale neașteptate. Soluția e tot vertical-align: top sau trecerea la Flexbox.

Ce urmărește intervievatorul: O problemă pe care aproape oricine a întâlnit-o. Se verifică dacă înțelegi cauza (modelul inline și linia de bază), nu doar remediul găsit pe internet.

Eroarea, în practică:Spațiu alb sub imagine

51 Junior

Ce înseamnă margin: 10px 20px 5px; și padding: 1rem 2rem;? Când folosești margin și când padding?

Răspuns scurt: Prescurtările urmează sensul acelor de ceasornic: sus, dreapta, jos, stânga. Trei valori înseamnă sus 10px, stânga și dreapta 20px, jos 5px; două valori înseamnă sus-jos și stânga-dreapta. padding e spațiul din interiorul chenarului, margin e distanța față de vecini.

Regula prescurtărilor pentru margin, padding, border-width, inset:

  • 1 valoare: toate laturile;
  • 2 valori: vertical, orizontal;
  • 3 valori: sus, orizontal, jos;
  • 4 valori: sus, dreapta, jos, stânga (TRBL, „trouble”).
CSS
.card {
  padding: 1rem 1.5rem;        /* sus/jos 1rem, stânga/dreapta 1.5rem */
  margin: 0 auto 2rem;         /* sus 0, centrat orizontal, jos 2rem */
}

Diferențe practice între ele:

  • padding e în interiorul elementului: preia fundalul și mărește zona pe care se poate da click. La un buton sau un link din meniu, spațiul de click se face cu padding, nu cu margin;
  • margin e în afara chenarului, transparent, și separă elementul de vecini. Marginile verticale ale blocurilor se pot uni (margin collapsing), padding-ul nu;
  • margin acceptă valori negative (pentru suprapuneri controlate) și auto (pentru centrare și împingere în flex). padding nu acceptă nici negative, nici auto;
  • procentele, la ambele, se calculează din lățimea containerului, chiar și pentru sus și jos. Pe vremuri, acest lucru era folosit pentru cutii cu proporție fixă, astăzi înlocuit de aspect-ratio.

În layout-urile moderne, spațiul dintre copiii unui container flex sau grid se face de preferință cu gap, care nu adaugă spațiu în exterior și nu are nevoie de excepții pentru primul sau ultimul element.

Ce urmărește intervievatorul: Verifică fundamentele de spațiere și obiceiurile bune. Greșeala tipică: spațiu de click făcut cu margin sau confuzia ordinii valorilor.

52 Junior

Un titlu lung de produs strică layout-ul cardului. Cum îl limitezi la un singur rând cu „...” la final? Dar la două rânduri?

Răspuns scurt: Pentru un rând: white-space: nowrap, overflow: hidden și text-overflow: ellipsis, pe un element bloc cu lățime limitată. Pentru mai multe rânduri: display: -webkit-box, -webkit-box-orient: vertical, -webkit-line-clamp: 2 și overflow: hidden.

text-overflow: ellipsis funcționează doar dacă sunt îndeplinite simultan trei condiții: textul nu se poate rupe pe alt rând, conținutul care depășește e ascuns și elementul are o lățime limitată (bloc, sau element flex cu min-width: 0).

CSS
.card__title {
  white-space: nowrap;
  overflow: hidden;
  text-overflow: ellipsis;
}

.card__desc {
  display: -webkit-box;
  -webkit-box-orient: vertical;
  -webkit-line-clamp: 2;
  line-clamp: 2;
  overflow: hidden;
}

Sintaxa cu prefix -webkit- pare veche, dar e cea standardizată pentru compatibilitate și funcționează în toate browserele principale, inclusiv Firefox. line-clamp fără prefix e adăugat pentru viitor.

Despre valorile lui overflow:

  • visible (implicit): conținutul iese din cutie;
  • hidden: e tăiat, dar elementul poate fi încă derulat din cod;
  • clip: tăiat fără să creeze un container de derulare, deci nu strică position: sticky din interior;
  • scroll: bare de derulare mereu;
  • auto: bare doar când e nevoie, alegerea potrivită pentru zone derulabile.

Probleme de urmărit:

  • textul tăiat trebuie să fie disponibil integral undeva: în pagina produsului sau într-un atribut title (deși acesta nu e accesibil de pe mobil sau tastatură);
  • dacă titlul e într-un container flex și ellipsis-ul nu apare, cauza e min-width: auto al elementelor flex; soluția e min-width: 0 pe element;
  • cuvintele foarte lungi, precum URL-urile, se rup cu overflow-wrap: anywhere.

Ce urmărește intervievatorul: Întrebare practică foarte frecventă la temele de interviu. Se urmărește dacă știi toate cele trei condiții și varianta multi-rând.

Eroarea, în practică:text-overflow: ellipsis nu funcționează

53 Junior

Care e diferența dintre outline și border? De ce se folosește outline pentru indicatorul de focus?

Răspuns scurt: border face parte din box model și ocupă spațiu, deci schimbarea lui mută conținutul; outline e desenat în afara cutiei, nu ocupă spațiu și nu afectează layout-ul. De aceea, focusul cu outline nu face ca elementele să „sară” când se schimbă starea.

Diferențele concrete:

  • spațiu: border se adaugă la dimensiunile elementului (sau scade din conținut cu border-box). outline nu ocupă loc, poate chiar să se suprapună peste vecini;
  • laturi: border poate fi diferit pe fiecare latură (border-bottom), outline e la fel de jur împrejur;
  • distanță: outline-offset îl depărtează sau îl apropie de element, chiar cu valori negative, spre interior;
  • colțuri: în browserele actuale, outline urmează border-radius (Chrome 94, Firefox 88, Safari 16.4). Înainte era mereu dreptunghiular;
  • contrast ridicat: în modul de culori forțate din Windows, outline rămâne vizibil, în timp ce box-shadow dispare.
CSS
.btn {
  border: 2px solid transparent;
  border-radius: 8px;
}
.btn:hover {
  border-color: #1a5fd0; /* nu mută nimic, chenarul exista deja */
}
.btn:focus-visible {
  outline: 3px solid #1a5fd0;
  outline-offset: 3px;
}

Trucul cu border: 2px solid transparent evită „săritura” la hover: spațiul chenarului e rezervat din start și doar culoarea se schimbă.

Pentru depanare, outline e la îndemână: * { outline: 1px solid red; } arată marginile fiecărui element fără să schimbe layout-ul. Același lucru cu border ar împinge totul și ar produce exact problema pe care o cauți.

Ce urmărește intervievatorul: Verifică înțelegerea diferenței dintre ce ocupă spațiu în layout și ce doar se desenează. Trucul de depanare și chenarul transparent arată experiență practică.

54 Junior

Vrei o insignă „Nou” în colțul din dreapta sus al unui card, dar ea apare în colțul paginii. Unde e problema?

CSS
.badge {
  position: absolute;
  top: 8px;
  right: 8px;
}

Răspuns scurt: Un element absolute se poziționează față de cel mai apropiat strămoș poziționat (cu position diferit de static). Cardul nu are position, deci insigna se raportează la blocul inițial, adică la pagină. Soluția e position: relative pe card.

Pentru position: absolute, coordonatele top, right, bottom, left se măsoară față de containing block: marginea interioară (padding box) a celui mai apropiat strămoș care are position: relative, absolute, fixed sau sticky. Unele alte proprietăți, ca transform, au același efect. Dacă nu există un astfel de strămoș, referința e blocul inițial, de mărimea ferestrei, la începutul documentului.

CSS
.card {
  position: relative; /* devine referința, fără să se miște */
}
.badge {
  position: absolute;
  top: 8px;
  right: 8px;
}

position: relative fără top sau left nu deplasează cardul. Rolul lui aici e doar să devină referință pentru copii.

Alte lucruri de știut despre absolute:

  • elementul iese din fluxul normal: nu mai ocupă loc, iar ceilalți frați se comportă ca și cum n-ar exista;
  • lățimea devine „shrink-to-fit”, adică atât cât îi trebuie conținutului, nu lățimea părintelui;
  • inset: 0 (prescurtarea pentru toate cele patru laturi) îl întinde peste tot părintele, util pentru straturi peste imagini;
  • dacă părintele are overflow: hidden, insigna care iese în afara cardului va fi tăiată. Atunci muți insigna puțin spre interior sau scoți overflow.

Un caz înrudit: un div cu position: absolute și width: 100% ia lățimea strămoșului poziționat, nu a părintelui direct, ceea ce poate surprinde când cele două sunt diferite.

Ce urmărește intervievatorul: Un bug de bază la poziționare. Intervievatorul vrea să audă termenul de strămoș poziționat sau containing block, nu doar „pune relative”.

Eroarea, în practică:position: absolute fugă în colțul paginii

55 Junior

Ai pus height: 100% pe un element ca să ocupe tot ecranul, dar nu are niciun efect. De ce? Cum faci corect o secțiune de înălțimea ecranului?

Răspuns scurt: O înălțime procentuală se calculează din înălțimea explicită a părintelui; dacă părintele are height: auto, procentul nu are la ce să se raporteze și e ignorat. Pentru o secțiune cât ecranul, folosești min-height: 100vh sau, mai bine pe mobil, 100dvh.

Lățimea și înălțimea se comportă diferit în fluxul normal. Lățimea unui bloc vine de sus, de la container. Înălțimea vine de jos, din conținut. Un procent de înălțime cere ca părintele să aibă o înălțime definită independent de copii. Altfel ar apărea o dependență circulară: părintele e înalt cât copilul, iar copilul e 100% din părinte.

De aceea, soluțiile vechi arătau așa:

CSS
html, body { height: 100%; }
.hero { height: 100%; }

Merge doar dacă fiecare strămoș are înălțimea setată, ceea ce e fragil.

Soluții moderne:

CSS
.hero {
  min-height: 100vh;   /* rezervă */
  min-height: 100dvh;  /* înălțimea vizibilă reală pe mobil */
  display: grid;
  place-items: center;
}
  • min-height în loc de height, ca secțiunea să poată crește dacă textul nu încape pe ecrane mici sau la zoom;
  • dvh urmărește bara de adresă de pe mobil care apare și dispare. Scrierea dublă oferă o rezervă pentru browserele vechi;
  • într-un părinte flex sau grid, copiii se întind implicit pe axa transversală (align-items: stretch), deci de multe ori nici nu ai nevoie de height: 100%.

Pentru un layout de aplicație cu antet, conținut și subsol:

CSS
body {
  min-height: 100dvh;
  display: grid;
  grid-template-rows: auto 1fr auto;
}

Rândul din mijloc ocupă tot spațiul rămas, fără calcule.

Ce urmărește intervievatorul: Verifică înțelegerea modului în care se calculează înălțimile. Mulți candidați adaugă height: 100% pe tot lanțul de elemente fără să știe de ce.

Eroarea, în practică:height: 100% nu funcționează

56 Mid

Ce înseamnă „margin collapsing”? De ce în exemplul de mai jos distanța dintre paragrafe e de 30px, nu de 50px, iar marginea titlului „iese” din card?

CSS
p { margin: 20px 0 30px; }
.card { background: #eee; }
.card h2 { margin-top: 24px; }

Răspuns scurt: Marginile verticale ale blocurilor care se ating se unesc și rămâne cea mai mare: 30px, nu 50px. Marginea primului copil se unește cu a părintelui dacă nu le separă padding, border sau un nou context de formatare, deci apare deasupra cardului.

Margin collapsing se aplică doar marginilor verticale, doar elementelor bloc din fluxul normal. Trei situații:

  • frați adiacenți: marginea de jos a primului și cea de sus a celui de-al doilea se reduc la maximul dintre ele. Paragrafele au 30px între ele;
  • părinte și primul sau ultimul copil: dacă părintele nu are padding, border, conținut inline sau înălțime explicită care să le separe, marginea copilului se unește cu a părintelui și apare în afara lui. Fundalul gri al cardului începe sub titlu, iar cei 24px apar deasupra cardului;
  • element gol: marginile de sus și de jos ale unui bloc fără înălțime și conținut se unesc între ele.

Cu margini negative, rezultatul e suma dintre cea mai mare margine pozitivă și cea mai negativă.

Nu se unesc marginile:

  • elementelor flex și grid;
  • elementelor cu float sau position: absolute;
  • elementelor care creează un nou block formatting context, de exemplu cu display: flow-root sau overflow diferit de visible.
CSS
/* soluții pentru marginea care iese din card */
.card { padding-top: 1px; }          /* orice padding le separă */
.card { display: flow-root; }        /* context nou, fără efecte secundare */
.card { display: flex; flex-direction: column; }

Abordarea modernă e să eviți problema: spațiere cu gap în containere flex sau grid și margini puse într-o singură direcție (de exemplu doar margin-block-start), ca să nu existe două margini care să se întâlnească. Marginile unite sunt un comportament voit, gândit pentru textele cu paragrafe consecutive.

Ce urmărește intervievatorul: Diferențiază candidații care înțeleg fluxul normal de cei care doar „reglează” valori până arată bine. Al doilea caz, cu marginea care iese din părinte, e cel mai des ratat.

Eroarea, în practică:margin-top al copilului iese din părinte

57 Mid

Ai pus position: sticky; top: 0; pe antetul unui tabel, dar nu rămâne fix la derulare. Care sunt cauzele posibile?

Răspuns scurt: Cele mai frecvente: un strămoș are overflow diferit de visible și devine containerul de derulare, lipsește top, părintele e la fel de înalt ca elementul, sau sticky e pus pe rândul tabelului în loc de celulele th.

sticky e un hibrid: elementul se comportă ca relative până când, la derulare, ar ieși din containerul de derulare, moment în care se fixează la distanța dată de top. Rămâne fixat doar cât timp e în interiorul părintelui său.

Cauze de verificat, în ordinea frecvenței:

  • un strămoș cu overflow: hidden, auto sau scroll. Acel strămoș devine containerul de derulare, iar elementul se lipește de el, nu de fereastră. Dacă acel container nu se derulează, efectul pare absent. overflow: clip nu are această problemă;
  • lipsește pragul: fără top, bottom, left sau right, sticky nu are față de ce să se fixeze;
  • părintele nu e mai înalt decât elementul: în flex sau grid, elementul e întins la înălțimea părintelui, deci nu are unde să se miște. Soluția e align-self: start;
  • în tabele: suportul pe <thead> și <tr> a variat istoric, iar soluția sigură e să pui sticky pe celulele <th>.
CSS
.table-wrap {
  max-height: 400px;
  overflow: auto;      /* containerul de derulare voit */
}
thead th {
  position: sticky;
  top: 0;
  background: #fff;    /* altfel rândurile se văd prin antet */
  z-index: 1;
}
.sidebar {
  position: sticky;
  top: 1rem;
  align-self: start;   /* într-un grid sau flex */
}

Pentru depanare, în DevTools cauți în panoul Computed strămoșii cu overflow diferit de visible, mergând în sus pe arbore. Un fundal opac pe elementul lipit evită ca textul să se vadă prin el.

Ce urmărește intervievatorul: Problemă reală, frecventă. Se apreciază lista ordonată de cauze și mai ales cea cu overflow pe un strămoș.

Eroarea, în practică:position: sticky nu funcționează

58 Mid

Ce face float, de ce containerul cu elemente flotante „se strânge” la înălțime zero și ce este un block formatting context (BFC)?

Răspuns scurt: float scoate elementul din fluxul normal și îl împinge la stânga sau la dreapta, iar textul curge în jurul lui. Containerul nu-și mai calculează înălțimea după el, deci se strânge. Un BFC, creat de exemplu cu display: flow-root, include elementele flotante în înălțimea containerului.

float a fost creat pentru imagini în jurul cărora curge textul, ca într-o revistă. Ani de zile a fost folosit și pentru layout-uri pe coloane, pentru că nu exista altceva. Astăzi, pentru layout se folosesc Flexbox și Grid, iar float rămâne util doar pentru scopul inițial.

CSS
.article img {
  float: left;
  width: 200px;
  margin: 0 1rem 1rem 0;
  shape-outside: circle(); /* textul urmează o formă, nu un dreptunghi */
}

Un element flotant nu contribuie la înălțimea părintelui în fluxul normal. Dacă un container are doar copii flotanți, înălțimea lui e zero, deci fundalul și chenarul dispar.

Block formatting context e o zonă de layout independentă: elementele flotante din interior sunt incluse în înălțime, marginile copiilor nu se unesc cu cele exterioare, iar BFC-ul nu se suprapune peste elementele flotante din afară. Se creează prin:

  • display: flow-root (soluția modernă, fără efecte secundare);
  • overflow diferit de visible (taie conținutul care iese);
  • display: flex, grid, inline-block, celule de tabel;
  • float sau position: absolute pe elementul însuși.
CSS
/* metoda veche, clearfix */
.clearfix::after { content: ""; display: table; clear: both; }

/* metoda actuală */
.container { display: flow-root; }

clear: both pe un element îl obligă să coboare sub toate elementele flotante anterioare. Întrebarea apare la interviuri mai ales pentru că multe proiecte vechi încă folosesc grile pe float, pe care trebuie să le întreții.

Ce urmărește intervievatorul: Arată cunoașterea istoriei CSS-ului și capacitatea de a lucra cu cod vechi. Termenul de BFC și flow-root sunt semnele unui răspuns bun.

Eroarea, în practică:Containerul cu float are înălțimea 0

59 Mid

Care e diferența dintre width: auto și width: 100% pentru un element bloc? Ce fac fit-content, min-content și max-content?

Răspuns scurt: auto umple spațiul disponibil scăzând marginile, padding-ul și chenarul, deci nu iese din părinte; 100% dă conținutului lățimea părintelui și, cu margini sau content-box, poate depăși. Cuvintele-cheie de dimensionare intrinsecă dau lățimi după conținut.

La un bloc în fluxul normal, width: auto înseamnă „ocupă tot ce rămâne”. Browserul calculează: lățimea containerului minus marginile, chenarul și padding-ul elementului. Rezultatul încape mereu.

width: 100% fixează lățimea la 100% din containing block. Cu box-sizing: content-box, padding-ul și chenarul se adaugă. Chiar și cu border-box, o margine stângă de 20px împinge elementul cu 20px în afara părintelui. De aceea, pentru blocuri, width: 100% e de obicei inutil și uneori dăunător.

CSS
.a { width: auto; margin: 0 20px; }   /* încape, cu 20px pe fiecare parte */
.b { width: 100%; margin: 0 20px; }   /* depășește părintele cu 40px */

Dimensionarea intrinsecă, după conținut:

  • min-content: cea mai mică lățime fără depășire, adică lățimea celui mai lung cuvânt sau a celui mai lat element neîntrerupt;
  • max-content: lățimea la care textul ar sta pe un singur rând;
  • fit-content: max-content, dar fără să depășească spațiul disponibil, caz în care textul se rupe pe rânduri. Comportamentul tipic al unui buton sau al unei etichete.
CSS
.tag {
  width: fit-content;   /* cât textul, dar nu mai lat decât părintele */
  margin-inline: auto;  /* și centrat */
}
figure {
  width: min-content;   /* figura e cât imaginea, legenda se rupe sub ea */
}
.grid {
  grid-template-columns: max-content 1fr; /* coloana de etichete după cea mai lungă etichetă */
}

Aceste valori se folosesc la width, height, min-*, max-* și în grid-template-columns.

Ce urmărește intervievatorul: Verifică precizia modelului mental pentru lățimi. Greșeala tipică este width: 100% pus din reflex pe blocuri, apoi bare de derulare orizontale.

Eroarea, în practică:width: 100% iese din container

60 Senior

Un dialog cu position: fixed; inset: 0; nu mai acoperă tot ecranul, ci doar un card, după ce un coleg a adăugat o animație pe un părinte. Ce s-a întâmplat?

CSS
.card { transform: translateY(0); transition: transform .2s; }
.card:hover { transform: translateY(-4px); }
.overlay { position: fixed; inset: 0; background: rgb(0 0 0 / .6); }

Răspuns scurt: Un strămoș cu transform (sau filter, perspective, contain: paint, will-change: transform) devine containing block pentru descendenții fixed. Soluția: overlay-ul mutat în afara cardului sau un <dialog> deschis cu showModal(), care randează în top layer.

În mod normal, position: fixed se raportează la viewport. Specificația spune însă că anumite proprietăți fac din element un containing block pentru toți descendenții, inclusiv cei fixed:

  • transform diferit de none (chiar și translateY(0));
  • filter și backdrop-filter diferite de none;
  • perspective;
  • contain: paint, layout sau strict;
  • will-change cu una dintre proprietățile de mai sus;
  • container-type (pentru container queries) are un efect similar pe unele axe.

Overlay-ul din card se întinde deci doar peste card, iar la derulare se mișcă odată cu el. Același mecanism creează și un nou stacking context, deci nici un z-index: 9999 nu îl scoate deasupra elementelor din afara cardului.

Soluții, de la cea mai bună:

  • <dialog> cu showModal() sau atributul popover: elementul e mutat în top layer, deasupra întregului document, indiferent de strămoși, overflow sau z-index;
  • portal: overlay-ul e inserat direct în <body>, nu în componenta care l-a deschis (în React, createPortal);
  • dacă efectul de hover trebuie păstrat, aplică-l pe un element interior al cardului care nu conține overlay-ul, sau mută overlay-ul ca frate al cardului. Atenție: și proprietatea individuală translate creează containing block, deci simpla schimbare a sintaxei nu ajută.
JavaScript
document.querySelector('#modal').showModal();

Lecția mai largă: componentele de tip overlay (modal, tooltip, meniu derulant) nu trebuie să depindă de stilurile strămoșilor. De aceea, bibliotecile de componente le randează la nivelul documentului sau în top layer.

Ce urmărește intervievatorul: Întrebare de nivel senior bazată pe un bug real, greu de diagnosticat. Se verifică dacă știi lista proprietăților care schimbă containing block-ul și soluțiile arhitecturale, nu doar z-index.

Eroarea, în practică:position: fixed se mișcă la derulare (transform)

Flexbox și Grid

61 Junior

Ai un rând de etichete (tag-uri) într-un container flex, care pe ecrane mici ies din container. Cum le faci să treacă pe rândul următor, cu spații egale între ele?

Răspuns scurt: Adaugi flex-wrap: wrap pe container, ca elementele să treacă pe un rând nou când nu mai încap, și folosești gap pentru spațiul dintre ele, orizontal și vertical, fără margini pe elemente.

Implicit, un container flex are flex-wrap: nowrap: toate elementele stau pe un singur rând și se micșorează cât pot (flex-shrink: 1). Când nu se mai pot micșora (textul unui tag nu se rupe), ies din container.

CSS
.tags {
  display: flex;
  flex-wrap: wrap;
  gap: .5rem .75rem; /* rânduri, apoi coloane */
}
.tag {
  padding: .25rem .75rem;
  border-radius: 999px;
  background: #eef2ff;
}

De ce gap și nu margin:

  • gap se pune doar între elemente, nu și pe marginile containerului, deci nu ai nevoie de :last-child { margin: 0 } sau de margini negative pe container;
  • funcționează și vertical, între rânduri, după wrap;
  • cu margin-right pe fiecare element, ultimul element de pe fiecare rând ar avea spațiu în plus, iar rândurile n-ar fi aliniate la dreapta.

gap pentru Flexbox e suportat în toate browserele principale din 2021 (Safari 14.1 a fost ultimul).

Alte valori: flex-wrap: wrap-reverse umple rândurile de jos în sus. Prescurtarea flex-flow: row wrap combină direcția cu wrap-ul.

Dacă vrei ca elementele de pe ultimul rând să fie aliniate cu cele de deasupra, într-o grilă cu coloane egale, Flexbox nu e unealta potrivită, pentru că fiecare rând se distribuie independent. Pentru asta folosești CSS Grid cu repeat(auto-fill, minmax(...)).

Ce urmărește intervievatorul: O întrebare simplă de Flexbox care arată dacă știi de gap. Răspunsurile cu margini pe fiecare element și excepții pentru ultimul sunt semn de cunoștințe vechi.

Eroarea, în practică:Elementele flex nu trec pe rândul următor

62 Junior

Într-o bară de navigație flex ai logo-ul, linkurile și butonul „Contul meu”. Cum împingi doar butonul la marginea din dreapta?

Răspuns scurt: Pui margin-left: auto (sau margin-inline-start: auto) pe buton. Într-un container flex, marginile auto absorb tot spațiul liber, deci butonul e împins la capăt, iar restul rămân la stânga.

În Flexbox, spațiul liber de pe axa principală se distribuie întâi marginilor auto, înainte de justify-content. O margine auto pe o singură latură ia tot spațiul rămas pe acea latură.

HTML
<nav class="navbar">
  <a class="logo" href="/">Academia</a>
  <a href="/cursuri">Cursuri</a>
  <a href="/blog">Blog</a>
  <a class="account" href="/cont">Contul meu</a>
</nav>
CSS
.navbar {
  display: flex;
  align-items: center;
  gap: 1.5rem;
  padding: 1rem;
}
.account {
  margin-left: auto;
}

Variante utile ale aceluiași truc:

  • pe primul link după logo: logo-ul rămâne în stânga, toate linkurile se grupează în dreapta;
  • margin: auto pe un singur copil îl centrează pe ambele axe;
  • într-un card cu flex-direction: column, margin-top: auto pe buton îl lipește de partea de jos a cardului.

De ce nu justify-content: space-between: împarte spațiul egal între toate elementele, deci linkurile din mijloc s-ar împrăștia pe toată lățimea. Cu margin-left: auto controlezi exact unde apare golul.

float: right nu funcționează pe copiii unui container flex, iar position: absolute ar scoate butonul din flux și ar risca suprapunerea cu linkurile pe ecrane înguste. margin-inline-start: auto e varianta logică, care se inversează corect în limbile scrise de la dreapta la stânga.

Ce urmărește intervievatorul: Truc esențial de Flexbox, folosit zilnic. Verifică dacă înțelegi cum se distribuie spațiul liber, nu doar valorile lui justify-content.

63 Junior

Pe paginile cu puțin conținut, footer-ul urcă la mijlocul ecranului. Cum îl ții lipit de partea de jos, fără position: fixed?

Răspuns scurt: Faci din body (sau din containerul paginii) un grid cu grid-template-rows: auto 1fr auto și min-height: 100dvh, ori un flex pe coloană cu flex: 1 pe main. Conținutul ocupă spațiul rămas și împinge footer-ul jos.

Problema se numește „sticky footer” și nu are legătură cu position: sticky. Vrei ca footer-ul să fie la baza ferestrei când conținutul e scurt și după conținut când e lung. position: fixed ar ține footer-ul mereu vizibil, peste conținut, ceea ce e alt comportament.

Varianta cu Grid:

CSS
body {
  min-height: 100vh;
  min-height: 100dvh;
  margin: 0;
  display: grid;
  grid-template-rows: auto 1fr auto;
}
HTML
<body>
  <header>...</header>
  <main>...</main>
  <footer>...</footer>
</body>

Rândul din mijloc, 1fr, primește tot spațiul rămas după antet și footer.

Varianta cu Flexbox:

CSS
body {
  min-height: 100dvh;
  margin: 0;
  display: flex;
  flex-direction: column;
}
main {
  flex: 1;
}

Atenție la detalii:

  • min-height, nu height, altfel conținutul lung iese din body;
  • margin: 0 pe body, pentru că marginea implicită de 8px a browserului adaugă o bară de derulare;
  • în varianta Grid, orice element vizibil adăugat direct în body, de exemplu un banner de cookie-uri, devine un rând nou și strică șablonul. Soluția e un wrapper sau poziționarea acelui element în afara fluxului;
  • 100dvh evită problemele cu bara de adresă de pe mobil, cu 100vh ca rezervă.

Ce urmărește intervievatorul: Întrebare clasică de layout. Se verifică dacă știi soluțiile moderne și dacă faci diferența față de position: fixed.

Eroarea, în practică:Footerul urcă la mijlocul paginii

64 Junior

Ai o grilă de carduri cu texte de lungimi diferite. Cum faci ca toate cardurile de pe un rând să aibă aceeași înălțime și butonul „Detalii” să fie aliniat jos în fiecare?

Răspuns scurt: Containerul (grid sau flex) întinde implicit copiii la aceeași înălțime pe rând. În fiecare card folosești display: flex; flex-direction: column și margin-top: auto pe buton, care îl împinge la baza cardului.

Prima parte vine gratuit: în Grid și în Flexbox, valoarea implicită align-items: stretch face ca toate elementele de pe un rând să aibă înălțimea celui mai înalt. Problema rămâne în interiorul cardului: conținutul stă sus, iar butoanele ajung la înălțimi diferite.

CSS
.cards {
  display: grid;
  grid-template-columns: repeat(auto-fill, minmax(240px, 1fr));
  gap: 1.5rem;
}
.card {
  display: flex;
  flex-direction: column;
  padding: 1rem;
  border: 1px solid #d0d7de;
  border-radius: 12px;
}
.card__btn {
  margin-top: auto;
  align-self: flex-start; /* butonul nu se întinde pe toată lățimea */
}
HTML
<article class="card">
  <img src="..." alt="...">
  <h3>Curs de CSS Grid</h3>
  <p>Descriere de lungime variabilă...</p>
  <a class="card__btn" href="/grid">Detalii</a>
</article>

Dacă vrei să aliniezi și titlurile sau descrierile între carduri (titlurile pe două rânduri să nu împingă descrierile diferit), unealta potrivită este subgrid: cardul ocupă mai multe rânduri ale grilei părinte și moștenește liniile acesteia.

Greșeli frecvente:

  • height fix pe card, care taie textele lungi și lasă goluri la cele scurte;
  • position: absolute; bottom: 0 pe buton, care se suprapune peste text când acesta e lung;
  • align-items: flex-start pe container, care anulează întinderea cardurilor.

Ce urmărește intervievatorul: Întrebare de layout foarte frecventă la temele practice. Combinația dintre stretch și margin-top: auto e răspunsul pe care îl așteaptă intervievatorul.

65 Junior

Ce înseamnă unitatea fr din CSS Grid și prin ce diferă grid-template-columns: 1fr 2fr de 33% 66%?

Răspuns scurt: fr reprezintă o fracțiune din spațiul liber rămas după ce se scad coloanele fixe și gap-urile. Procentele se calculează din toată lățimea, fără să țină cont de gap, deci 33% 66% cu gap depășește containerul.

Grid calculează coloanele în pași: întâi pune coloanele cu dimensiuni fixe sau după conținut, scade gap-urile, iar spațiul rămas îl împarte proporțional între coloanele fr.

CSS
.layout {
  display: grid;
  grid-template-columns: 240px 1fr 2fr;
  gap: 24px;
}

Pentru un container de 1000px: rămân 1000 - 240 - 48 = 712px, iar coloanele fr primesc aproximativ 237px și 475px.

Cu procente:

CSS
.layout {
  grid-template-columns: 33% 66%;
  gap: 24px; /* 33% + 66% + 24px > 100%, apare depășirea */
}

repeat() scurtează listele: repeat(3, 1fr) înseamnă trei coloane egale, repeat(2, 100px 1fr) repetă perechea.

O subtilitate: 1fr are ca minim implicit auto, adică minmax(auto, 1fr). O coloană nu se micșorează sub lățimea minimă a conținutului ei, de exemplu un URL lung, un <pre> cu cod sau o imagine mare. Atunci coloanele nu mai sunt egale, iar grila poate depăși containerul. Soluția:

CSS
.layout {
  grid-template-columns: repeat(3, minmax(0, 1fr));
}

Așa coloanele sunt garantat egale, iar conținutul prea lat se gestionează în interior (overflow-wrap, overflow: auto).

fr există doar în contextul Grid; nu poate fi folosit în width sau în Flexbox, unde rolul similar îl are flex-grow.

Ce urmărește intervievatorul: Verifică înțelegerea modului în care Grid împarte spațiul. Detaliul cu minmax(0, 1fr) diferențiază pe cei care au lucrat cu conținut real.

Eroarea, în practică:Coloanele grid cu 1fr ies din container

66 Junior

Scrie cu grid-template-areas un layout cu antet, bară laterală, conținut și subsol, care pe mobil devine o singură coloană.

Răspuns scurt: Dai fiecărei zone un nume cu grid-area, apoi desenezi șablonul pe container cu grid-template-areas. Pe mobil definești un șablon cu o singură coloană, iar la min-width schimbi doar șablonul, fără să atingi HTML-ul.

grid-template-areas descrie layout-ul ca o hartă de text: fiecare șir de caractere e un rând, fiecare cuvânt o celulă. Același nume repetat pe orizontală sau verticală face o zonă care ocupă mai multe celule, iar . marchează o celulă goală.

HTML
<div class="page">
  <header class="head">Antet</header>
  <aside class="side">Filtre</aside>
  <main class="main">Produse</main>
  <footer class="foot">Subsol</footer>
</div>
CSS
.head { grid-area: head; }
.side { grid-area: side; }
.main { grid-area: main; }
.foot { grid-area: foot; }

.page {
  display: grid;
  gap: 1rem;
  grid-template-areas:
    "head"
    "main"
    "side"
    "foot";
}

@media (min-width: 900px) {
  .page {
    grid-template-columns: 260px 1fr;
    grid-template-areas:
      "head head"
      "side main"
      "foot foot";
  }
}

Avantaje: layout-ul se citește direct din cod, iar schimbările responsive se fac într-un singur loc.

Reguli: zonele trebuie să fie dreptunghiuri (o zonă în formă de L e invalidă și anulează tot șablonul), iar fiecare rând trebuie să aibă același număr de celule.

Atenție la accesibilitate: pe mobil, filtrele apar după produse vizual, dar ordinea Tab și ordinea citirii urmează DOM-ul. Dacă rearanjarea schimbă sensul, e mai bine să modifici ordinea în HTML. În exemplu, rearanjarea e acceptabilă doar dacă ordinea DOM rămâne logică pentru cititorul de ecran.

Ce urmărește intervievatorul: Exercițiu practic tipic pentru live coding. Se verifică sintaxa, abordarea mobile-first și conștientizarea diferenței dintre ordinea vizuală și cea din DOM.

Eroarea, în practică:grid-template-areas: Invalid property valuegrid-area nu plasează elementul în zonă

67 Mid

Ce înseamnă exact flex: 1? Prin ce diferă de flex: auto, flex: none și de valoarea implicită a unui element flex?

Răspuns scurt: flex: 1 înseamnă flex-grow: 1, flex-shrink: 1, flex-basis: 0%: elementele împart spațiul în mod egal, indiferent de conținut. flex: auto pornește de la mărimea conținutului, flex: none nu crește și nu se micșorează, iar implicit e 0 1 auto.

Prescurtarea flex combină trei proprietăți:

  • flex-grow: cât din spațiul liber primește elementul;
  • flex-shrink: cât cedează când spațiul nu ajunge;
  • flex-basis: dimensiunea de pornire, înainte de distribuire.

Valorile uzuale:

  • implicit, fără flex: 0 1 auto, adică nu crește, se poate micșora, pornește de la conținut sau de la width;
  • flex: 1 = 1 1 0%: pornește de la zero, deci tot spațiul se împarte după grow. Trei elemente cu flex: 1 au lățimi egale, chiar dacă unul are text mult mai lung;
  • flex: auto = 1 1 auto: pornește de la conținut, apoi spațiul liber se împarte. Elementele cu conținut mai mare rămân mai late;
  • flex: none = 0 0 auto: rigid, de exemplu pentru un avatar care nu trebuie strivit;
  • flex: 0 0 200px: exact 200px, o bară laterală fixă.
CSS
.tabs { display: flex; }
.tab  { flex: 1; }             /* file egale */

.media { display: flex; gap: 1rem; }
.media__avatar { flex: none; width: 48px; }
.media__body   { flex: 1; min-width: 0; }

Detalii care contează:

  • flex: 2 față de flex: 1 nu înseamnă „de două ori mai lat” decât dacă basis e 0 pentru amândouă, ceea ce flex: N garantează;
  • flex-shrink e ponderat după flex-basis, deci elementele mari cedează mai mult spațiu în valoare absolută;
  • flex-basis are prioritate față de width pe axa principală, dar nu și față de min-width sau max-width.

Recomandarea specificației e să folosești prescurtarea flex, nu proprietățile separate, pentru că setează valori consecvente pentru toate trei.

Ce urmărește intervievatorul: Diferențiază candidații care folosesc flex: 1 din obișnuință de cei care știu ce face. Diferența dintre basis 0 și auto e esențială.

68 Mid

Într-un layout flex cu bară laterală și conținut, un bloc de cod lung din conținut împinge pagina mai lat decât ecranul, deși conținutul are flex: 1. De ce și cum repari?

CSS
.layout { display: flex; }
.sidebar { flex: 0 0 240px; }
.content { flex: 1; }
.content pre { overflow-x: auto; }

Răspuns scurt: Elementele flex au implicit min-width: auto, adică nu se micșorează sub lățimea minimă a conținutului lor. <pre> are un rând foarte lung, deci .content refuză să se îngusteze. Soluția e min-width: 0 pe .content.

Pentru ca overflow-x: auto de pe <pre> să aibă efect, <pre>-ul trebuie să fie mai îngust decât conținutul lui. Dar .content e un element flex, iar specificația îi dă min-width: auto, care pentru elementele flex înseamnă: „nu mai îngust decât min-content”. min-content include cel mai lung rând al blocului de cod, deci .content se lățește cât rândul, iar pagina primește derulare orizontală.

CSS
.content {
  flex: 1;
  min-width: 0; /* permite micșorarea sub lățimea conținutului */
}
.content pre {
  overflow-x: auto; /* acum funcționează: derulare doar în bloc */
}

Alternative echivalente: overflow: hidden pe .content (orice overflow diferit de visible anulează minimul automat), dar poate tăia umbre sau elemente care ies voit din cutie.

Aceeași problemă apare în:

  • texte cu ellipsis în elemente flex, unde text-overflow nu se activează;
  • tabele late sau imagini fără max-width;
  • grid, unde coloana 1fr are minimul auto, iar soluția e minmax(0, 1fr);
  • containere flex imbricate: dacă problema persistă, min-width: 0 trebuie pus pe fiecare nivel până la conținutul lat.

În flex-direction: column, echivalentul e min-height: 0, necesar de exemplu ca un panou derulabil dintr-o aplicație de înălțimea ecranului să-și primească bara de derulare proprie.

În DevTools, panoul Computed arată min-width: auto, iar evidențierea flex arată că elementul are o lățime mai mare decât baza calculată, ceea ce te pune pe pistă.

Ce urmărește intervievatorul: Unul dintre cele mai frecvente bug-uri de layout din proiectele reale. Candidații care îl recunosc imediat au lucrat cu adevărat cu Flexbox.

Eroarea, în practică:Elementul flex nu se micșorează (min-width: auto)

69 Mid

Designerul cere ca, pe mobil, butonul principal să apară primul, deși în HTML e ultimul. Ai putea folosi order. Ce probleme pune asta și cum decizi?

Răspuns scurt: order și grid-auto-flow: dense schimbă doar ordinea vizuală; ordinea de focus și cea citită de cititoarele de ecran rămân cele din DOM. Dacă cele două ordini diferă semnificativ, utilizatorii de tastatură sar haotic prin pagină, deci mai sigur e să schimbi ordinea în HTML.

order primește numere întregi (implicit 0), iar elementele se așază crescător, cele cu aceeași valoare păstrând ordinea din DOM. Alte modalități de rearanjare vizuală: flex-direction: row-reverse sau column-reverse, plasarea explicită în Grid, grid-template-areas, grid-auto-flow: dense.

Problema e că browserul folosește ordinea din DOM pentru:

  • navigarea cu Tab;
  • citirea secvențială de către cititoarele de ecran;
  • selecția textului cu mouse-ul;
  • conținutul copiat.

Un utilizator care vede butonul primul și apasă Tab ajunge la alt element, apoi focusul pare să sară. WCAG cere ca ordinea focusului să păstreze sensul (2.4.3) și ca ordinea de citire să fie corectă când contează (1.3.2).

Cum decid:

  • dacă rearanjarea e pur decorativă (o imagine care trece în stânga sau în dreapta textului pe desktop), order e în regulă;
  • dacă schimbă ordinea logică a acțiunilor sau a informației, schimb DOM-ul și adaptez stilurile pentru celelalte rezoluții;
  • dacă ordinea diferă real între mobil și desktop, discut cu designerul: de multe ori o ordine unică, gândită bine, funcționează pe ambele.
CSS
/* acceptabil: imaginea alternează partea */
.feature:nth-child(even) .feature__img { order: 2; }

Există o propunere în curs de standardizare, reading-flow, care va permite browserului să urmeze ordinea vizuală pentru focus în Grid și Flexbox. A apărut experimental în Chrome, dar nu se poate încă baza pe ea în producție.

Ce urmărește intervievatorul: Întrebare care separă cunoașterea proprietăților de responsabilitatea față de utilizatori. Răspunsul bun include discuția cu designerul, nu doar codul.

70 Mid

Care e diferența dintre repeat(auto-fill, minmax(200px, 1fr)) și repeat(auto-fit, minmax(200px, 1fr))? Construiește o galerie responsive fără media queries.

Răspuns scurt: Ambele creează câte coloane de minim 200px încap. Diferența apare când sunt puține elemente: auto-fill păstrează coloanele goale, deci elementele rămân înguste, iar auto-fit restrânge coloanele goale la zero, deci elementele existente se întind pe toată lățimea.

minmax(200px, 1fr) spune: fiecare coloană are cel puțin 200px și cel mult o fracțiune egală din spațiu. auto-fill și auto-fit calculează câte coloane de 200px încap în container, plus gap-urile, și creează atâtea. Nu mai ai nevoie de puncte de rupere: pe un telefon încape una, pe o tabletă două sau trei, pe desktop cinci.

CSS
.gallery {
  display: grid;
  grid-template-columns: repeat(auto-fill, minmax(min(200px, 100%), 1fr));
  gap: 1rem;
}
.gallery img {
  width: 100%;
  aspect-ratio: 1;
  object-fit: cover;
}

min(200px, 100%) previne depășirea pe containere mai înguste de 200px, de exemplu pe un telefon foarte mic cu padding.

Diferența, pe un container de 1000px cu doar două imagini:

  • auto-fill: încap 4 coloane, se creează 4, două rămân goale. Imaginile au circa 250px fiecare, aliniate la stânga;
  • auto-fit: tot 4 coloane, dar cele goale se restrâng la 0, iar 1fr împarte tot spațiul între cele două imagini, deci fiecare are circa 500px.

Alegere:

  • pentru galerii sau carduri de produs, auto-fill, ca un rezultat de căutare cu un singur produs să nu afișeze un card uriaș;
  • pentru un set fix de elemente care trebuie să umple rândul, de exemplu trei beneficii, auto-fit.

Limita tehnicii: nu poți controla numărul maxim de coloane fără max-width pe container sau container queries.

Ce urmărește intervievatorul: Întrebare frecventă, cu o diferență pe care mulți nu o pot explica. Varianta cu min(200px, 100%) arată atenție la cazurile limită.

Eroarea, în practică:auto-fill lasă coloane goale (auto-fit le întinde)

71 Mid

Ce sunt grila implicită și cea explicită în CSS Grid? Ce fac grid-auto-rows și grid-auto-flow: dense?

Răspuns scurt: Grila explicită e cea definită de grid-template-*; când elementele nu mai încap în ea, Grid creează automat rânduri sau coloane noi, care formează grila implicită, dimensionate de grid-auto-rows și grid-auto-columns. dense umple golurile lăsate de elementele mari cu elemente mai mici care urmează.

Dacă definești doar coloanele, toate rândurile sunt implicite:

CSS
.dashboard {
  display: grid;
  grid-template-columns: repeat(4, 1fr); /* explicit */
  grid-auto-rows: minmax(120px, auto);   /* fiecare rând implicit */
  gap: 1rem;
}
.widget--wide { grid-column: span 2; }
.widget--tall { grid-row: span 2; }

Fără grid-auto-rows, rândurile implicite sunt auto, adică cât conținutul. Cu minmax(120px, auto) au o înălțime minimă uniformă, dar pot crește.

Plasarea automată așază elementele pe rând, de la stânga la dreapta, în prima poziție liberă care urmează după ultimul element plasat. Când un element lat nu mai încape la finalul rândului, trece pe rândul următor și lasă un gol. Cu grid-auto-flow: dense, algoritmul se întoarce și umple golurile cu elemente ulterioare care încap.

CSS
.gallery {
  grid-auto-flow: dense;
}

Alte valori: grid-auto-flow: column umple coloană după coloană și creează coloane implicite, util pentru liste orizontale derulabile.

Compromisuri:

  • dense schimbă ordinea vizuală față de DOM, deci e potrivit pentru galerii de imagini, nu pentru conținut cu ordine logică sau cu elemente focusabile;
  • dacă plasezi un element pe linia 10 într-o grilă de 4 coloane, Grid creează coloane implicite până acolo, iar pagina se poate lăți neașteptat. În DevTools, liniile implicite sunt desenate punctat în suprapunerea Grid.

Ce urmărește intervievatorul: Arată înțelegerea algoritmului de plasare, nu doar a sintaxei. Se apreciază legătura dintre dense și accesibilitate.

72 Mid

Care e diferența dintre align-items și align-content? Dar între justify-content și justify-items în Grid? Ce face place-items: center?

Răspuns scurt: Proprietățile *-items aliniază fiecare element în spațiul lui (rând sau celulă), iar *-content aliniază întregul bloc de rânduri sau coloane în container, atunci când acesta are spațiu în plus. place-items: center e prescurtarea pentru align-items și justify-items pe centru.

Un model mental simplu: content mută pistele (rândurile sau coloanele ca ansamblu), items mută elementele în interiorul pistelor, iar self mută un singur element.

În Flexbox:

  • justify-content: distribuie elementele pe axa principală;
  • align-items: aliniază elementele în interiorul rândului, pe axa transversală;
  • align-content: are efect doar cu flex-wrap: wrap și mai multe rânduri. Distribuie rândurile în înălțimea containerului. Cu un singur rând nu face nimic, de aici confuzia frecventă;
  • justify-items nu există în Flexbox (pe axa principală, elementele sunt controlate de flex și marginile auto).

În Grid, pe ambele axe:

  • justify-items / align-items: poziția fiecărui element în celula lui (implicit stretch);
  • justify-content / align-content: poziția întregii grile în container, când pistele sunt mai mici decât containerul, de exemplu coloane fixe de 200px într-un container de 1000px;
  • justify-self / align-self: pentru un singur element.

Prescurtări: place-items: <align> <justify>, place-content, place-self. Cu o singură valoare, se aplică pe ambele axe.

CSS
.center {
  display: grid;
  place-items: center; /* centrare pe ambele axe */
}
.grid {
  display: grid;
  grid-template-columns: repeat(3, 200px);
  justify-content: center;   /* grila e centrată în pagină */
  justify-items: start;      /* elementele stau în stânga celulei */
}

Un detaliu modern: align-content funcționează și pe elemente bloc obișnuite (Chrome 123, Firefox 125, Safari 17.4), deci centrarea verticală a conținutului unui div cu înălțime fixă se poate face fără flex sau grid.

Ce urmărește intervievatorul: Verifică un model mental coerent pentru aliniere. Cea mai frecventă confuzie e align-content care „nu merge” pe un singur rând flex.

Eroarea, în practică:Imaginea din flex se întinde și se deformează

73 Senior

Ce este subgrid și ce problemă rezolvă într-o listă de carduri? Cum l-ai folosi?

Răspuns scurt: subgrid permite unui element de grid să folosească pistele grilei părinte pentru copiii săi, în loc să-și definească propria grilă. Într-o listă de carduri, titlurile, descrierile și butoanele din carduri diferite se aliniază pe aceleași linii.

Într-o grilă obișnuită, fiecare card e un element independent. Dacă un titlu are două rânduri, descrierea lui începe mai jos decât în cardul vecin, iar rândul arată neordonat. Înainte de subgrid, soluțiile erau înălțimi fixe sau JavaScript care măsura elementele.

Cu subgrid, cardul ocupă mai multe rânduri ale grilei părinte și le preia pentru copiii lui:

CSS
.cards {
  display: grid;
  grid-template-columns: repeat(auto-fill, minmax(260px, 1fr));
  gap: 1.5rem;
}
.card {
  display: grid;
  grid-row: span 4;            /* imagine, titlu, descriere, buton */
  grid-template-rows: subgrid; /* folosește rândurile părintelui */
  gap: .75rem;                 /* poate suprascrie gap-ul pe rânduri */
}

Acum, rândul pentru titluri din grila părinte are înălțimea celui mai lung titlu din acel rând de carduri, iar toate descrierile pornesc de la aceeași linie.

Alte utilizări:

  • formulare în care etichetele și câmpurile din grupuri diferite trebuie să cadă pe aceleași coloane;
  • layout-uri de pagină unde conținutul unei secțiuni se aliniază la coloanele întregii pagini („breakout” la lățime completă);
  • tabele de prețuri cu rânduri de caracteristici aliniate între planuri.

Detalii: subgrid se poate aplica separat pe coloane, pe rânduri sau pe ambele. Numele liniilor din părinte sunt moștenite, iar subgrila poate adăuga nume proprii. Suportul e complet în browserele principale din septembrie 2023 (Firefox 71, Safari 16, Chrome 117). Pentru browsere mai vechi, rezultatul degradează elegant: cardurile funcționează, doar fără aliniere între ele.

Ce urmărește intervievatorul: Întrebare senior despre Grid modern. Se verifică dacă știi problema concretă rezolvată și sintaxa cu span pe rânduri.

74 Senior

Un layout complex se strică doar pe anumite pagini și doar pe anumite lățimi de ecran. Cum îl depanezi, pas cu pas?

Răspuns scurt: Reproduc exact cazul (pagină, lățime, browser, conținut), izolez elementul care depășește sau se deplasează, folosesc în DevTools suprapunerile pentru Flexbox și Grid și panoul Computed, apoi elimin regulile pe rând până găsesc cauza. După reparație, verific cazurile limită și adaug un exemplu de test.

Un model de răspuns structurat:

  • Reproducere. Notez URL-ul, lățimea exactă, browserul și conținutul. În Responsive Design Mode din DevTools trag de lățime până găsesc pragul la care apare problema. De multe ori cauza ține de conținut: un titlu lung, un cuvânt fără spații, o imagine mai mare.
  • Găsirea elementului vinovat. Pentru derulare orizontală, rulez în consolă un script care listează elementele mai late decât fereastra:
JavaScript
document.querySelectorAll('*').forEach(el => {
  if (el.getBoundingClientRect().right > document.documentElement.clientWidth) {
    console.log(el);
  }
});

Sau temporar * { outline: 1px solid red; }, care arată cutiile fără să schimbe layout-ul.

  • Inspectarea layout-ului. În Chrome și Firefox, insignele „flex” și „grid” din panoul Elements activează suprapuneri cu liniile grilei, gap-uri și spațiu liber. Panoul Computed arată valoarea finală și regula din care vine. Panoul Layout listează toate containerele grid din pagină.
  • Izolare. Debifez regulile pe rând sau copiez fragmentul într-un mediu separat (CodePen), până rămâne minimul care reproduce problema.
  • Cauze tipice pe care le verific: min-width: auto la elemente flex, 1fr fără minmax(0, 1fr), 100vw care include bara de derulare, width: 100% plus margini, media queries suprapuse sau cu goluri între praguri, stiluri dintr-o altă componentă care se scurg prin selectori prea generali.
  • După reparație. Testez cu conținut extrem (texte lungi, lipsă de imagine), la zoom 200%, pe Safari și Firefox, și propun o pagină de exemple de componente sau un test vizual automat ca problema să nu revină.

Ce urmărește intervievatorul: Întrebare de situație: contează metoda sistematică și cunoașterea uneltelor, nu ghicirea. Candidații slabi spun „încerc diverse valori până merge”.

Unități, responsive și variabile

75 Junior

Ce mărime de font are textul din <span> și de ce?

HTML
<div class="a"><p class="b"><span class="c">Text</span></p></div>
CSS
html { font-size: 16px; }
.a { font-size: 1.25em; }
.b { font-size: 1.2em; }
.c { font-size: 1rem; }

Dar dacă .c ar avea font-size: 1.2em?

Răspuns scurt: 1rem înseamnă mărimea fontului de pe html, deci 16px, indiferent de părinți. Cu 1.2em, mărimea s-ar calcula din părinte: 16 × 1.25 = 20px, apoi 20 × 1.2 = 24px pentru .b, apoi 24 × 1.2 = 28.8px pentru .c.

La font-size, em se raportează la mărimea fontului părintelui, deci valorile se înmulțesc pe fiecare nivel de imbricare. rem („root em”) se raportează mereu la elementul rădăcină, html, deci nu se acumulează.

Calculul pas cu pas:

  • html: 16px;
  • .a: 1.25 × 16 = 20px;
  • .b: 1.2 × 20 = 24px;
  • .c cu 1rem: 16px; cu 1.2em: 1.2 × 24 = 28.8px.

Acumularea e o capcană clasică la liste imbricate: li { font-size: 0.9em; } face fiecare nivel de submeniu mai mic decât precedentul.

La alte proprietăți decât font-size, em se raportează la mărimea fontului elementului însuși. Asta e util:

CSS
.btn {
  font-size: 1rem;
  padding: .5em 1em;     /* spațierea crește odată cu textul */
  border-radius: .4em;
}
.btn--large { font-size: 1.25rem; } /* totul se scalează proporțional */

Reguli practice folosite des:

  • rem pentru mărimile de text și pentru spațierea de layout, ca să respecte setarea de font a utilizatorului;
  • em pentru detalii legate de textul componentei (padding-ul butonului, mărimea unei iconițe lângă text);
  • nu seta html { font-size: 62.5%; } doar ca să calculezi ușor. Funcționează, dar orice componentă externă care presupune 16px va apărea micșorată;
  • evită font-size în px pe html, pentru că ignoră mărimea de font aleasă de utilizator în setările browserului; exemplul de mai sus folosește px doar pentru claritatea calculului.

Ce urmărește intervievatorul: Verifică înțelegerea precisă a unităților relative prin calcul, nu prin definiții. Greșeala tipică: uitarea acumulării pe niveluri la em.

76 Junior

Cum alegi punctele de rupere (breakpoints) ale unui site? E corect să folosești lățimile exacte ale unor telefoane populare?

Răspuns scurt: Punctele de rupere se aleg după conținut: acolo unde layout-ul începe să arate prost sau să nu mai încapă, nu după dispozitive anume. Telefoanele au zeci de lățimi diferite și apar mereu altele noi.

Metoda practică: pornești de la cea mai îngustă lățime rezonabilă (320px), construiești layout-ul, apoi lărgești treptat fereastra în DevTools. Când liniile de text devin prea lungi, când cardurile se întind prea mult sau când apare spațiu gol, ai găsit un punct de rupere. Așa obții de obicei 2–4 praguri, potrivite conținutului tău.

CSS
/* mobile first: stilurile de bază sunt pentru ecrane înguste */
.cards { display: grid; gap: 1rem; }

@media (min-width: 40em) {   /* aproximativ 640px */
  .cards { grid-template-columns: repeat(2, 1fr); }
}
@media (min-width: 64em) {   /* aproximativ 1024px */
  .cards { grid-template-columns: repeat(3, 1fr); }
}

De ce nu lățimile telefoanelor:

  • un iPhone sau un Samsung concret are o lățime care se schimbă de la un model la altul;
  • tabletele în modul portret, ferestrele micșorate pe desktop și zoom-ul browserului produc orice lățime intermediară;
  • designul trebuie să funcționeze între praguri, nu doar exact la ele.

Detalii utile:

  • em în media queries se raportează la mărimea de font implicită a browserului, deci pragurile se adaptează când utilizatorul mărește fontul. rem se comportă la fel în media queries;
  • păstrează pragurile în variabile ale preprocesorului sau într-un singur fișier, pentru consecvență. Proprietățile CSS personalizate nu pot fi folosite în condiția unui media query;
  • multe componente nu au nevoie deloc de praguri dacă folosești Grid cu auto-fill, clamp() sau container queries.

Ce urmărește intervievatorul: Verifică gândirea responsive, nu cunoașterea unor numere. Răspunsul slab e o listă fixă de rezoluții copiată dintr-un framework.

77 Junior

Ce face funcția calc() și unde e greșeala în width: calc(100%-2rem);?

Răspuns scurt: calc() combină valori cu unități diferite, calculul fiind făcut de browser la randare, de exemplu procente minus rem. Greșeala e lipsa spațiilor: operatorii + și - trebuie înconjurați de spații, altfel expresia e invalidă și declarația e ignorată.

Valoarea lui calc() e că amestecă unități pe care doar browserul le poate rezolva, pentru că depind de context: procente, vw, em, px.

CSS
.content {
  width: calc(100% - 2rem);          /* corect */
  margin-inline: auto;
}
.sidebar-layout main {
  width: calc(100% - 280px - 2rem);  /* lățimea totală minus bara și gap-ul */
}
.hero {
  min-height: calc(100dvh - var(--header-h));
}

De ce sunt obligatorii spațiile la + și -: 100%-2rem ar putea fi citit ca „100%” urmat de numărul negativ „-2rem”. La * și / spațiile nu sunt obligatorii, dar se pun pentru lizibilitate. Reguli de tip:

  • la adunare și scădere ambii termeni au unități (sau ambii sunt numere);
  • la înmulțire, cel puțin un termen e număr fără unitate;
  • la împărțire, împărțitorul e număr fără unitate.

calc() se poate imbrica și se combină cu variabile CSS, ceea ce îl face foarte util pentru sisteme de spațiere:

CSS
:root { --space: .5rem; }
.card { padding: calc(var(--space) * 3); }

O greșeală frecventă: calc(100vw - 2rem). Pe desktop, 100vw include lățimea barei de derulare verticale, deci elementul iese puțin din pagină și apare derulare orizontală. Pentru lățimea disponibilă e mai sigur să folosești 100%.

Astăzi multe calcule clasice se scriu mai simplu cu min(), max() și clamp(), care sunt și ele funcții matematice CSS.

Ce urmărește intervievatorul: Întrebare de bază cu o capcană de sintaxă. Bonusul vine din observația despre 100vw și bara de derulare.

Eroarea, în practică:calc() nu funcționează (lipsesc spațiile)

78 Junior

În afară de lățimea ecranului, ce alte caracteristici poți testa în media queries? Dă exemple pentru dispozitive tactile și pentru tipărire.

Răspuns scurt: Poți testa tipul de pointer și hover (hover, pointer), orientarea, preferințele utilizatorului (prefers-color-scheme, prefers-reduced-motion, prefers-contrast) și tipul de mediu (print). Cu ele adaptezi interfața la modul de folosire, nu doar la dimensiune.

Interacțiune. Lățimea nu spune dacă utilizatorul are mouse sau deget: o tabletă e lată, un laptop poate avea ecran tactil.

CSS
/* efecte de hover doar unde există hover real */
@media (hover: hover) and (pointer: fine) {
  .card:hover { transform: translateY(-4px); }
}
/* ținte mai mari pentru degete */
@media (pointer: coarse) {
  .btn { min-height: 44px; padding-inline: 1.25rem; }
}

Pe telefoane, un efect :hover poate rămâne „blocat” după atingere, de aceea e bine să-l condiționezi.

Preferințe ale utilizatorului:

  • prefers-color-scheme: dark pentru tema întunecată automată;
  • prefers-reduced-motion: reduce pentru reducerea animațiilor;
  • prefers-contrast: more pentru contrast mărit;
  • forced-colors: active pentru modul de culori forțate din Windows.

Orientare și proporții: orientation: landscape, aspect-ratio.

Tipărire:

CSS
@media print {
  nav, .cookie-banner, .btn, video { display: none; }
  body { color: #000; background: #fff; font-size: 12pt; }
  a[href^="http"]::after { content: " (" attr(href) ")"; }
  h2, h3 { break-after: avoid; }
  img { break-inside: avoid; }
}

Pentru tipărire ascunzi navigarea, afișezi adresele linkurilor (pe hârtie nu se poate da click), eviți ruperea titlurilor de conținut și renunți la fundalurile închise. Testarea se face cu emularea „print” din DevTools, în panoul Rendering.

Sintaxa modernă de interval e și ea disponibilă: @media (400px <= width <= 800px).

Ce urmărește intervievatorul: Verifică dacă gândești responsive dincolo de lățimi. Puțini candidați menționează hover/pointer sau stilurile de tipărire.

79 Mid

De ce o secțiune cu height: 100vh e tăiată sau sare pe telefoane? Ce sunt unitățile svh, lvh și dvh?

Răspuns scurt: Pe mobil, 100vh corespunde înălțimii ferestrei cu bara de adresă ascunsă, deci când bara e vizibilă conținutul de jos e acoperit. svh e înălțimea cu barele vizibile (cea mai mică), lvh cu barele ascunse (cea mai mare), iar dvh se actualizează dinamic între ele.

Browserele mobile ascund bara de adresă și bara de instrumente când derulezi în jos și le arată când derulezi în sus. Fereastra vizibilă își schimbă deci înălțimea. Ca să evite reașezarea paginii la fiecare derulare, browserele au definit vh ca înălțimea maximă, cu barele ascunse. Rezultatul: o secțiune hero cu 100vh și un buton în partea de jos are butonul ascuns sub bara browserului la încărcare.

Unitățile noi (Safari 15.4, Chrome 108, Firefox 101):

  • svh (small): înălțimea cu toate barele vizibile. Conținutul încape garantat;
  • lvh (large): înălțimea cu barele ascunse, egală cu vechiul vh;
  • dvh (dynamic): urmează în timp real starea barelor.

Există și variante pentru lățime (svw, dvw) și pentru axele logice (dvb, dvi).

CSS
.hero {
  min-height: 100vh;   /* rezervă pentru browsere vechi */
  min-height: 100svh;  /* încape mereu, chiar cu barele vizibile */
}
.app-shell {
  height: 100dvh;      /* aplicație care urmează exact fereastra */
}

Cum alegi:

  • svh pentru secțiuni care trebuie să încapă complet la încărcare, fără să se schimbe la derulare;
  • dvh pentru interfețe de tip aplicație, cu antet și bară de jos fixe, unde vrei potrivirea exactă. Dezavantaj: când barele se schimbă, elementul își schimbă înălțimea, ceea ce poate produce mici salturi de layout;
  • lvh rar, pentru fundaluri care trebuie să acopere tot și în starea extinsă.

Pe desktop toate trei sunt egale cu vh.

Ce urmărește intervievatorul: Întrebare practică pentru oricine a făcut o pagină de prezentare pe mobil. Arată dacă urmărești unitățile CSS noi și înțelegi compromisul dintre stabilitate și potrivire exactă.

Eroarea, în practică:100vh pe telefon e mai înalt decât ecranul

80 Mid

Scrie o regulă de tipografie fluidă pentru un titlu care să aibă minim 1.75rem, maxim 3rem și să crească treptat cu lățimea ecranului. Ce probleme trebuie să eviți?

Răspuns scurt: Folosești clamp(minim, preferat, maxim), de exemplu font-size: clamp(1.75rem, 1.2rem + 2.5vw, 3rem). Valoarea preferată combină rem cu vw, ca textul să răspundă și la zoom, nu doar la lățimea ferestrei.

clamp(MIN, VAL, MAX) e echivalent cu max(MIN, min(VAL, MAX)): valoarea din mijloc se aplică doar între cele două limite.

CSS
h1 {
  font-size: clamp(1.75rem, 1.2rem + 2.5vw, 3rem);
  line-height: 1.15;
}

Cum se calculează mijlocul: vrei 1.75rem (28px) la 360px lățime și 3rem (48px) la 1200px. Panta e (48 - 28) / (1200 - 360) ≈ 0.0238, adică aproximativ 2.38vw. Termenul constant: 28 - 0.0238 × 360 ≈ 19.4px ≈ 1.21rem. Rezultatul: clamp(1.75rem, 1.21rem + 2.38vw, 3rem). Există generatoare online care fac acest calcul, dar e bine să știi de unde vine.

Probleme de evitat:

  • doar vw în valoarea preferată: font-size: 5vw nu se schimbă când utilizatorul mărește pagina, pentru că vw depinde doar de fereastră. WCAG cere ca textul să poată fi mărit la 200% (criteriul 1.4.4). Combinația cu rem păstrează efectul zoom-ului;
  • raportul dintre minim și maxim prea mare: chiar și cu rem, dacă maximul e de 3–4 ori minimul, zoom-ul la 200% poate să nu dubleze efectiv textul. Diferențe moderate sunt mai sigure;
  • unități greșite la limite: px la minim și maxim ignoră setarea de font a utilizatorului;
  • line-height fix în px, care nu crește odată cu textul. Folosește valori fără unitate.

clamp() merge la fel de bine pentru spațiere fluidă:

CSS
.section { padding-block: clamp(2rem, 1rem + 5vw, 6rem); }

Ce urmărește intervievatorul: Verifică folosirea funcțiilor CSS moderne și atenția la accesibilitate. Răspunsul cu font-size: 5vw e capcana principală.

81 Mid

Ce face width: min(100% - 2rem, 70ch) și de ce e o soluție bună pentru containerul unui articol? Ce este unitatea ch?

Răspuns scurt: Lățimea este cea mai mică dintre „tot spațiul minus 1rem pe fiecare parte” și „aproximativ 70 de caractere”. Pe mobil textul are margini, pe desktop rândurile nu devin prea lungi. ch este lățimea caracterului „0” în fontul curent.

min() și max() primesc oricâte valori și aleg cea mai mică, respectiv cea mai mare, la momentul randării. Înlocuiesc combinații de width, max-width și padding, ori un media query.

CSS
.prose {
  width: min(100% - 2rem, 70ch);
  margin-inline: auto;
}
  • pe un telefon de 375px: 100% - 2rem = 343px, mai puțin decât 70ch, deci textul ocupă tot cu margini de 1rem;
  • pe desktop: 70ch e mai mic, deci coloana de text rămâne lizibilă și centrată.

În interiorul min(), max() și clamp() poți face calcule direct, fără calc().

Unitatea ch depinde de font: e lățimea glifei „0”. În fonturile proporționale, literele au lățimi diferite, deci 70ch înseamnă aproximativ 70–80 de caractere reale de text. Rândurile între circa 45 și 80 de caractere sunt considerate confortabile pentru citit, de aceea ch e unitatea naturală pentru lățimea textelor. În fonturile monospace, ch e exact lățimea unui caracter, util pentru câmpuri de cod:

CSS
input.cod-postal { width: 8ch; }

max() e util pentru minimuri:

CSS
.section {
  padding-inline: max(1rem, 5vw);   /* niciodată sub 1rem */
}
.sidebar {
  width: max(200px, 20%);
}

O capcană: max() aplicat pe font-size cu vw are aceeași problemă la zoom ca orice valoare bazată doar pe fereastră, deci e bine să combini vw cu rem. Funcțiile sunt suportate de toate browserele principale din 2020.

Ce urmărește intervievatorul: Întrebare care arată stăpânirea funcțiilor matematice CSS și grija pentru lizibilitate. Unitatea ch e un detaliu pe care mulți nu-l cunosc.

82 Mid

Ce afișează exemplul de mai jos și de ce? Explică domeniul (scope) și valorile de rezervă ale variabilelor CSS.

CSS
:root { --brand: #1a5fd0; --gap: 16px; }
.card { --brand: #0b8a5f; }
.card .btn { background: var(--brand); }
.btn { padding: var(--spatiu, 8px 16px); }
.alert { color: var(--gap); }

Răspuns scurt: Butonul din card are fundal verde, pentru că variabila se moștenește de la cel mai apropiat strămoș care o definește. Padding-ul folosește valoarea de rezervă, 8px 16px, iar color: 16px e invalid la momentul calculului, deci color revine la valoarea moștenită.

Proprietățile personalizate (--nume) se comportă ca orice proprietate moștenită: se definesc pe un selector și sunt disponibile pentru acel element și descendenții lui. Asta permite teme locale fără selectori noi:

  • .card redefinește --brand, deci orice var(--brand) din interiorul cardului primește verde;
  • în afara cardului, butoanele primesc albastrul de pe :root.

Valoarea de rezervă din var(--spatiu, 8px 16px) se folosește când variabila nu e definită. Tot ce urmează după prima virgulă e rezerva, inclusiv alte virgule, deci var(--font, "Inter", sans-serif) e corect. Rezervele pot fi imbricate: var(--a, var(--b, 1rem)).

Cazul .alert e cel interesant. Variabilele nu au tip: browserul le substituie ca text la calculul valorii. color: 16px e sintactic acceptat la parsare (pentru că var() poate fi orice), dar devine invalid la momentul calculului (invalid at computed-value time). În această situație, proprietatea nu revine la regula anterioară din cascadă, ci se comportă ca unset: color e moștenită, deci primește culoarea părintelui. Pentru o proprietate nemoștenită ar primi valoarea inițială.

Alte limitări:

  • var() nu poate fi folosit în condiția unui media query sau în numele unei proprietăți;
  • variabilele nu se pot anima direct, decât dacă le înregistrezi cu tip:
CSS
@property --unghi {
  syntax: "<angle>";
  inherits: false;
  initial-value: 0deg;
}

Cu @property (în toate browserele principale din 2024), variabila are tip, poate fi animată și primește valoarea inițială când e invalidă.

Ce urmărește intervievatorul: Verifică înțelegerea mecanismului real al variabilelor, dincolo de teme. Comportamentul „invalid at computed-value time” îi surprinde pe aproape toți candidații.

Eroarea, în practică:var(--culoare) nu se aplică

83 Mid

Ce sunt proprietățile logice (margin-inline, padding-block, inset-inline-start) și de ce le-ai prefera în locul celor cu left/right/top/bottom?

Răspuns scurt: Proprietățile logice descriu direcțiile în raport cu fluxul textului (început și sfârșit de rând, început și sfârșit de bloc), nu cu ecranul. Pentru limbile scrise de la dreapta la stânga sau vertical, layout-ul se inversează corect fără CSS suplimentar.

Proprietățile fizice (left, right, top, bottom) sunt legate de ecran. Cele logice sunt legate de modul de scriere:

  • axa inline: direcția în care curge textul pe rând (de la stânga la dreapta în română, de la dreapta la stânga în arabă sau ebraică);
  • axa block: direcția în care se adaugă rândurile (de sus în jos în majoritatea limbilor).

Corespondențe în română:

  • margin-inline-start = margin-left, margin-inline-end = margin-right;
  • padding-block = padding-top + padding-bottom;
  • inset-inline-start = left pentru elemente poziționate;
  • inline-size = width, block-size = height;
  • border-start-start-radius = colțul stânga sus.
CSS
.card {
  padding-block: 1rem;
  padding-inline: 1.5rem;
  margin-inline: auto;        /* centrare, scris mai scurt */
  max-inline-size: 60ch;
}
.icon-before {
  margin-inline-end: .5rem;   /* spațiu între iconiță și text, în orice limbă */
}
.close {
  position: absolute;
  inset-block-start: .5rem;
  inset-inline-end: .5rem;    /* în dreapta în română, în stânga în arabă */
}

Cu <html dir="rtl">, același CSS produce oglindirea corectă: butonul de închidere trece în stânga, iconița se lipește de cealaltă parte a textului.

Chiar fără limbi RTL, proprietățile logice aduc prescurtări utile pe o singură axă (margin-inline, padding-block) și sunt baza pentru container-type: inline-size și unitățile cqi. Sunt suportate în toate browserele principale. Pentru echipele care încep acum un proiect, a le folosi din start costă aproape nimic.

Ce urmărește intervievatorul: Verifică orientarea spre CSS modern și internaționalizare. Răspunsul bun include și beneficiul practic al prescurtărilor pe o axă.

84 Senior

Ce sunt container queries și când sunt mai potrivite decât media queries? Scrie un exemplu pentru un card refolosit în bara laterală și în conținutul principal.

Răspuns scurt: Container queries aplică stiluri în funcție de dimensiunea unui container strămoș, nu a ferestrei. Sunt potrivite pentru componente refolosite în zone de lățimi diferite, care trebuie să-și adapteze singure layout-ul.

Un media query răspunde la întrebarea „cât de lat e ecranul?”. Pentru o componentă, întrebarea relevantă e „cât spațiu am eu?”. Același card poate sta într-o coloană îngustă de 300px pe un ecran lat de 1440px sau pe toată lățimea pe o tabletă. Cu media queries trebuie să scrii variante dependente de pagină. Cu container queries, componenta se adaptează singură, oriunde ar fi pusă.

CSS
.card-wrap {
  container-type: inline-size;
  container-name: card;
}

.card {
  display: grid;
  gap: 1rem;
}

@container card (min-width: 480px) {
  .card {
    grid-template-columns: 160px 1fr;
    align-items: center;
  }
}

.card__title {
  font-size: clamp(1rem, 4cqi, 1.5rem); /* 1cqi = 1% din lățimea containerului */
}
HTML
<aside><div class="card-wrap"><article class="card">...</article></div></aside>
<main><div class="card-wrap"><article class="card">...</article></div></main>

Detalii importante:

  • container-type: inline-size aplică izolare pe axa orizontală: lățimea containerului nu mai poate depinde de copii. De aceea, interogarea se face pe un wrapper, nu pe elementul stilizat. Un element nu se poate interoga pe sine;
  • fără nume, @container folosește cel mai apropiat container strămoș;
  • unitățile cqi, cqw, cqh sunt relative la container;
  • există și style queries (@container style(--theme: dark)), cu suport mai restrâns.

Suport: container queries de dimensiune sunt în toate browserele principale din februarie 2023 (Chrome 105, Safari 16, Firefox 110). Media queries rămân potrivite pentru layout-ul general al paginii și pentru preferințe ale utilizatorului, cum sunt tema și reducerea animațiilor.

Ce urmărește intervievatorul: Întrebare senior despre arhitectura componentelor responsive. Se verifică înțelegerea izolării și faptul că un element nu se poate interoga pe sine.

Tranziții, transformări și animații

Exersează capitolul cu exerciții reale: Curs HTML și CSS pentru începători →
85 Junior

Cum funcționează transition? De ce transition: all .3s e o alegere slabă și de ce un meniu cu display: none nu se animă la apariție?

Răspuns scurt: transition interpolează o proprietate între valoarea veche și cea nouă când aceasta se schimbă. all animă și proprietăți pe care nu le vrei animate, uneori costisitoare. display e o proprietate discretă, deci clasic trece instant de la none la block, fără stări intermediare.

O tranziție are patru componente: proprietatea, durata, curba de accelerare și întârzierea.

CSS
.btn {
  background: #1a5fd0;
  transition: background-color .2s ease, transform .15s ease-out;
}
.btn:hover {
  background: #0d3a85;
  transform: translateY(-2px);
}

Tranziția pornește la orice schimbare de valoare: hover, focus, o clasă adăugată din JavaScript.

Probleme cu transition: all:

  • se animă și ce nu vrei, de exemplu culoarea chenarului la schimbarea temei sau width când se schimbă layout-ul;
  • poate anima proprietăți care forțează recalcularea layout-ului la fiecare cadru;
  • e greu de înțeles ce se întâmplă când citești codul.

Despre display: nu are valori intermediare între none și block. În plus, la trecerea din none, elementul nu are o stare de pornire de la care să se animeze opacity. Soluții:

  • clasic: ascunzi cu opacity: 0 și visibility: hidden, ambele animabile (visibility se schimbă la capătul tranziției), plus pointer-events: none;
  • modern: transition-behavior: allow-discrete și @starting-style, care definesc starea de pornire (Chrome 117, Safari 17.4, Firefox 129).
CSS
.menu {
  opacity: 0;
  visibility: hidden;
  transition: opacity .2s, visibility .2s;
}
.menu.open {
  opacity: 1;
  visibility: visible;
}

visibility: hidden e important: spre deosebire de opacity: 0 singur, scoate elementul din ordinea de Tab și din arborele de accesibilitate.

Ce urmărește intervievatorul: Întrebare de bază despre animații CSS, cu două capcane clasice. Detaliul despre visibility pentru accesibilitate e un semn de maturitate.

Eroarea, în practică:transition nu funcționează (display: none)

86 Junior

Scrie un indicator de încărcare (spinner) care se rotește continuu, folosind @keyframes. Ce fac animation-iteration-count, animation-direction și animation-fill-mode?

Răspuns scurt: Definești cu @keyframes o rotație de la 0 la 360 de grade și o aplici cu animation: spin 1s linear infinite. iteration-count stabilește de câte ori se repetă, direction dacă alternează sensul, iar fill-mode ce stil păstrează elementul înainte de pornire și după terminare.

Spre deosebire de tranziții, animațiile nu au nevoie de o schimbare de stare: pornesc singure și pot avea oricâte etape intermediare.

HTML
<div class="spinner" role="status">
  <span class="visually-hidden">Se încarcă...</span>
</div>
CSS
.spinner {
  width: 2.5rem;
  aspect-ratio: 1;
  border: 4px solid #d0d7de;
  border-top-color: #1a5fd0;
  border-radius: 50%;
  animation: spin 1s linear infinite;
}
@keyframes spin {
  to { transform: rotate(360deg); }
}

Dacă lipsește from, browserul folosește stilul curent al elementului ca punct de plecare. linear e necesar la rotații continue; cu ease, spinnerul ar încetini la fiecare tură.

Proprietățile din prescurtarea animation:

  • animation-duration și animation-timing-function;
  • animation-delay; o valoare negativă pornește animația „din mijloc”, util pentru a decala mai multe elemente;
  • animation-iteration-count: un număr sau infinite;
  • animation-direction: normal, reverse, alternate (dus-întors), alternate-reverse;
  • animation-fill-mode: forwards păstrează stilul ultimului cadru după terminare, backwards aplică primul cadru în timpul întârzierii, both le combină. Fără el, elementul revine la stilul inițial când animația se termină;
  • animation-play-state: paused sau running.
CSS
.toast { animation: slide-in .3s ease-out both; }
@keyframes slide-in {
  from { opacity: 0; transform: translateY(1rem); }
}

role="status" cu text ascuns face ca starea de încărcare să fie anunțată și cititoarelor de ecran.

Ce urmărește intervievatorul: Exercițiu practic de cod. Se verifică sintaxa și înțelegerea lui fill-mode, a cărui lipsă face ca elementele să „sară înapoi” la final.

Eroarea, în practică:Animația @keyframes nu pornește

87 Junior

Ce sunt curbele de accelerare (ease, ease-in, ease-out, linear, cubic-bezier(), steps())? Pe care o alegi pentru un element care intră în ecran și pe care pentru unul care iese?

Răspuns scurt: Curba de accelerare stabilește cum se distribuie schimbarea în timp. Pentru intrări se folosește de obicei ease-out (pornește repede, încetinește la final), pentru ieșiri ease-in, iar steps() împarte animația în salturi discrete, ca la un sprite sau un efect de mașină de scris.

Un element care se mișcă cu viteză constantă (linear) pare mecanic, pentru că obiectele reale accelerează și frânează. Valorile predefinite:

  • ease (implicit): pornire ușoară, accelerare, frânare lungă;
  • ease-in: pornește lent, termină repede. Potrivit pentru ieșiri: elementul „pleacă” din ecran;
  • ease-out: pornește repede, frânează la final. Potrivit pentru intrări și răspunsuri la acțiuni, pentru că utilizatorul vede reacția imediat;
  • ease-in-out: lent la ambele capete, pentru mișcări de la un punct la altul pe ecran;
  • linear: pentru rotații continue, bare de progres, schimbări de culoare.

cubic-bezier(x1, y1, x2, y2) definește o curbă proprie. Valorile y în afara intervalului 0–1 produc un mic recul, un efect elastic:

CSS
.modal {
  transition: transform .25s cubic-bezier(.2, .8, .2, 1);
}
.badge-pop {
  transition: transform .3s cubic-bezier(.34, 1.56, .64, 1); /* depășește puțin, apoi revine */
}

steps(n) împarte animația în n salturi egale, fără interpolare:

CSS
.typewriter {
  width: 22ch;
  white-space: nowrap;
  overflow: hidden;
  animation: type 2s steps(22) both;
}
@keyframes type { from { width: 0; } }

Durate orientative din ghidurile de interfață: în jur de 100–300 ms pentru elemente mici și răspunsuri la acțiuni, puțin mai mult pentru elemente mari. Peste o jumătate de secundă, o interfață pare lentă. DevTools are un editor vizual pentru curbe, deschis cu un click pe iconița de lângă valoare.

Ce urmărește intervievatorul: Arată sensibilitate la calitatea interfeței, nu doar la sintaxă. Se apreciază justificarea alegerii pentru intrări și ieșiri.

88 Junior

Ce este prefers-reduced-motion și cum îl implementezi corect într-un site cu animații?

Răspuns scurt: E o preferință a sistemului de operare prin care utilizatorul cere mai puțină mișcare, de exemplu din cauza unor tulburări vestibulare. În CSS o detectezi cu @media (prefers-reduced-motion: reduce) și elimini sau înlocuiești animațiile mari cu tranziții discrete.

Pentru unele persoane, animațiile mari (paralaxă, elemente care zboară în ecran, zoom-uri, derulare automată) pot provoca amețeală sau greață. Sistemele de operare au o setare pentru reducerea mișcării: în macOS și iOS „Reduce motion”, în Windows „Animation effects”, în Android „Remove animations”. Browserele o expun prin media feature-ul prefers-reduced-motion.

Două abordări:

CSS
/* 1. animații implicite, eliminate pentru cine cere */
.hero__title {
  animation: rise .6s ease-out both;
}
@media (prefers-reduced-motion: reduce) {
  .hero__title { animation: none; }
  html { scroll-behavior: auto; }
}

/* 2. mișcare doar pentru cine nu a cerut reducerea */
@media (prefers-reduced-motion: no-preference) {
  .card:hover { transform: translateY(-4px); }
}

A doua variantă e mai sigură: mișcarea devine o îmbunătățire opțională.

Ce înseamnă „corect”:

  • „redus” nu înseamnă neapărat zero. Schimbările de culoare sau de opacitate sunt de obicei acceptabile; mișcările, scalările și paralaxa sunt cele problematice;
  • informația transmisă prin animație (de exemplu, un indicator de încărcare) trebuie să rămână vizibilă. Un spinner se poate înlocui cu o animație lentă de opacitate sau cu un text;
  • videoclipurile cu redare automată și carusele automate trebuie să poată fi oprite oricum (WCAG 2.2.2);
  • în JavaScript citești preferința cu matchMedia('(prefers-reduced-motion: reduce)'), pentru animațiile făcute din cod.

Testezi din DevTools, în panoul Rendering, cu emularea preferinței.

Ce urmărește intervievatorul: Verifică responsabilitatea față de utilizatori când adaugi animații. Răspunsul bun face diferența între mișcare și alte efecte vizuale.

89 Mid

De ce cele două reguli produc rezultate diferite? Ce rol are transform-origin?

CSS
.a { transform: translateX(100px) rotate(45deg); }
.b { transform: rotate(45deg) translateX(100px); }

Răspuns scurt: Funcțiile din transform se aplică în ordine, fiecare în sistemul de coordonate lăsat de precedenta: .a se mută la dreapta și se rotește pe loc, .b se rotește întâi și se deplasează pe axa rotită, diagonal. transform-origin e punctul fix al rotației.

Un mod de a gândi transformările: fiecare funcție mută sistemul de coordonate al elementului, iar următoarea funcționează în noul sistem.

  • .a: translateX(100px) mută elementul la dreapta. rotate(45deg) îl rotește apoi în jurul propriului centru, care e acum la noua poziție. Rezultat: elementul e la 100px în dreapta, înclinat;
  • .b: rotate(45deg) rotește întâi axele. translateX(100px) deplasează elementul pe axa X rotită, deci în jos și la dreapta, la 45 de grade. Rezultat: o poziție diferită, cu aceeași înclinare.

transform-origin e punctul fix al rotației și scalării, implicit 50% 50% (centrul):

CSS
.door {
  transform-origin: left center;
  transition: transform .4s ease;
}
.door:hover {
  transform: perspective(800px) rotateY(-60deg); /* se deschide ca o ușă, din balama */
}
.underline {
  transform: scaleX(0);
  transform-origin: left;     /* linia crește de la stânga */
  transition: transform .25s ease-out;
}
a:hover .underline { transform: scaleX(1); }

Proprietățile individuale translate, rotate, scale (în toate browserele principale din 2022) se aplică mereu în ordinea fixă translate, rotate, scale, indiferent cum le scrii. Avantajul lor: poți schimba doar una la hover fără să rescrii toată lista:

CSS
.icon { rotate: 0deg; translate: 0; transition: rotate .2s; }
.icon:hover { rotate: 15deg; }

Cu transform clasic, o regulă :hover { transform: rotate(15deg); } ar înlocui complet lista, deci un translate existent ar dispărea, iar elementul ar sări.

Ce urmărește intervievatorul: Verifică înțelegerea reală a transformărilor, nu doar a sintaxei. Proprietățile individuale și problema suprascrierii listei sunt semne de experiență.

90 Senior

Cum animezi deschiderea unui panou de acordeon de la înălțime zero la înălțimea conținutului? De ce nu merge transition: height între 0 și auto?

Răspuns scurt: Clasic, auto nu e o valoare numerică, deci browserul nu poate interpola spre ea. Soluțiile sigure: un grid cu grid-template-rows care trece de la 0fr la 1fr, sau, în browserele care îl suportă, interpolate-size: allow-keywords.

Interpolarea are nevoie de două valori numerice comparabile. auto înseamnă „calculează după conținut” și nu e cunoscut până la layout, deci clasic tranziția sare direct la final.

Soluții vechi și problemele lor:

  • max-height: 0 → max-height: 1000px: funcționează, dar viteza percepută e greșită (animația durează pentru 1000px, chiar dacă panoul are 120px) și conținutul mai înalt de 1000px se taie;
  • măsurarea cu JavaScript a scrollHeight și setarea unei valori în pixeli: precis, dar cu cod suplimentar și cu grijă la redimensionare.

Soluția cu Grid, care funcționează în toate browserele moderne:

CSS
.panel {
  display: grid;
  grid-template-rows: 0fr;
  transition: grid-template-rows .3s ease;
}
.panel.open {
  grid-template-rows: 1fr;
}
.panel > .panel__inner {
  overflow: hidden;   /* sau min-height: 0, ca rândul să poată ajunge la zero */
}

fr e numeric, deci se poate anima, iar rândul de 1fr ia exact înălțimea conținutului, pentru că grila nu are înălțime fixă.

Soluția nativă nouă:

CSS
:root { interpolate-size: allow-keywords; }
.panel { height: 0; overflow: hidden; transition: height .3s; }
.panel.open { height: auto; }

Funcționează deocamdată în browserele bazate pe Chromium (de la Chrome 129); în celelalte, panoul se deschide instantaneu, ceea ce e o degradare acceptabilă. Există și calc-size(auto) pentru calcule pe astfel de valori.

Pentru accesibilitate: conținutul ascuns trebuie să fie scos din ordinea de Tab când e închis (visibility: hidden la final sau inert), butonul de comutare are aria-expanded, iar animația respectă prefers-reduced-motion. Animarea înălțimii provoacă recalcularea layout-ului la fiecare cadru, deci e potrivită pentru elemente mici, nu pentru panouri mari cu conținut complex.

Ce urmărește intervievatorul: Problemă reală, cu soluții de diferite calități. Se verifică dacă cunoști compromisurile și soluțiile moderne, nu doar trucul cu max-height.

Eroarea, în practică:transition nu funcționează (display: none)

91 Senior

Ce face will-change și când ajută? De ce nu e o idee bună să-l pui pe toate elementele animate?

Răspuns scurt: will-change anunță browserul că o proprietate se va schimba, ca acesta să pregătească din timp elementul, de obicei pe un strat separat de compoziție. Folosit în exces, consumă memorie, mai ales pe telefoane, și poate face randarea mai lentă sau textul mai puțin clar.

Browserul transformă pagina în imagine în mai multe etape: calculul stilurilor, layout, desenare (paint) și compoziție. Animațiile pe transform și opacity se pot face doar în etapa de compoziție, de obicei pe GPU, dacă elementul are propriul strat (layer). Crearea stratului la începutul animației poate produce o mică întârziere în primele cadre. will-change: transform cere crearea lui din timp.

Când ajută:

  • un element care urmează să fie animat curând și des, de exemplu un panou lateral care se deschide;
  • animații care au sacadări la pornire, confirmate în panoul Performance;
  • adăugat chiar înainte de animație (la :hover pe părinte sau din JS la pointerenter) și scos după.
CSS
.drawer { transition: transform .3s ease; }
.drawer-zone:hover .drawer { will-change: transform; }
JavaScript
el.addEventListener('transitionend', () => {
  el.style.willChange = 'auto';
});

De ce nu peste tot:

  • fiecare strat ocupă memorie video proporțională cu suprafața elementului. Zeci de straturi mari pot epuiza memoria pe telefoane și pot duce la randare mai lentă;
  • textul de pe straturi separate poate fi randat mai puțin clar în unele browsere;
  • will-change: transform creează stacking context și containing block pentru descendenții fixed, cu efecte secundare de layout;
  • will-change: all sau liste lungi anulează orice beneficiu.

Recomandarea specificației e să-l folosești ca ultimă soluție, după ce ai măsurat o problemă. Diagnostichezi cu panoul Layers din Chrome DevTools și cu opțiunea „Paint flashing” din panoul Rendering, care arată ce zone se redesenează la fiecare cadru.

Ce urmărește intervievatorul: Întrebare senior despre performanța randării, cu accent pe măsurare înaintea optimizării. Se verifică și cunoașterea efectelor secundare asupra layout-ului.

Arhitectură, performanță și practică

92 Junior

Scrie clasele BEM pentru un card de produs cu imagine, titlu, preț și buton, plus o variantă „recomandat”. Ce greșeli de denumire apar des?

Răspuns scurt: Blocul e .product-card, elementele .product-card__image, __title, __price, __button, iar varianta e modificatorul .product-card--featured, pus alături de clasa de bază. Greșelile frecvente: elemente imbricate în nume (__body__title) și modificatori fără clasa de bază.

BEM înseamnă Block, Element, Modifier:

  • block: componenta independentă, .product-card;
  • element: parte a blocului, fără sens în afara lui, cu __: .product-card__title;
  • modifier: o variantă sau o stare, cu --: .product-card--featured, .product-card__button--disabled.
HTML
<article class="product-card product-card--featured">
  <img class="product-card__image" src="laptop.jpg" alt="Laptop ultraportabil">
  <h3 class="product-card__title">Laptop 14"</h3>
  <p class="product-card__price">4.299 lei</p>
  <button class="product-card__button button button--primary" type="button">
    Adaugă în coș
  </button>
</article>
CSS
.product-card { border: 1px solid #d0d7de; border-radius: 12px; }
.product-card--featured { border-color: #f5a623; }
.product-card--featured .product-card__title { color: #8a5a00; }
.product-card__price { font-weight: 700; }

Avantajele: specificitate uniformă (o singură clasă aproape peste tot), denumiri care spun unde aparține un stil și lipsa dependenței de structura HTML.

Greșeli frecvente:

  • ierarhia DOM în nume: .product-card__body__title. Elementele aparțin blocului, nu altor elemente, deci e .product-card__title oriunde s-ar afla;
  • modificator singur: class="product-card--featured" fără product-card pierde toate stilurile de bază;
  • stilizarea după tag: .product-card h3 reintroduce dependența de structură;
  • un bloc care controlează layout-ul altui bloc: marginile exterioare ale unui buton refolosibil se pun de cel care îl plasează (aici, ca element al cardului), nu în blocul .button, de aceea butonul are și clasa de element, și pe cea de bloc (un „mix”).

Ce urmărește intervievatorul: Verifică disciplina de denumire într-un proiect de echipă. Greșeala clasică e copierea ierarhiei HTML în numele claselor.

93 Junior

Care e diferența dintre un CSS reset și Normalize.css? Ce ai pune într-un reset modern, minimal?

Răspuns scurt: Un reset elimină stilurile implicite ale browserului (margini, liste, titluri), iar Normalize.css le păstrează pe cele utile și doar le uniformizează între browsere. Un reset modern minimal setează box-sizing: border-box, scoate marginile implicite, face imaginile bloc fluide și moștenește fontul în controalele de formular.

Browserele au fiecare o foaie de stil implicită (user agent stylesheet), cu mici diferențe între ele. Abordările:

  • reset clasic, de exemplu cel al lui Eric Meyer: aduce aproape totul la zero. Pleci de la o pagină „goală”, dar trebuie să redefinești tot, inclusiv stiluri utile precum spațierea listelor din articole;
  • Normalize.css: păstrează stilurile implicite rezonabile și corectează doar diferențele și bug-urile între browsere;
  • reseturi moderne, minimale: câteva reguli care rezolvă problemele reale, acum că browserele sunt mult mai consecvente.
CSS
*, *::before, *::after {
  box-sizing: border-box;
}
body, h1, h2, h3, p, figure, blockquote {
  margin: 0;
}
html {
  -webkit-text-size-adjust: 100%;
}
body {
  min-height: 100dvh;
  line-height: 1.5;
}
img, picture, svg, video {
  display: block;
  max-width: 100%;
}
input, button, textarea, select {
  font: inherit;
}
:where(ul, ol)[role="list"] {
  list-style: none;
  padding: 0;
}
h1, h2, h3 {
  line-height: 1.15;
  text-wrap: balance;
}

De ce fiecare regulă: border-box face dimensiunile previzibile; marginile implicite ale titlurilor produc margin collapsing neașteptat; imaginile bloc nu mai au spațiul de sub ele și nu depășesc containerul; controalele de formular nu moștenesc fontul implicit.

Detaliul cu role="list": în Safari, o listă cu list-style: none nu mai e anunțată ca listă de VoiceOver. Prin role="list" explicit, semantica e păstrată, iar :where() ține specificitatea la zero. Resetul se pune primul în cascadă, ideal într-un @layer reset.

Ce urmărește intervievatorul: Verifică dacă știi de ce există aceste fișiere, nu doar că le copiezi. Detaliul despre listele din Safari arată atenție la accesibilitate.

Eroarea, în practică:input și button nu preiau fontul paginii

94 Junior

La interviu primești 30 de minute să transformi o machetă de card de produs în HTML și CSS, cu intervievatorul urmărind ecranul. Cum abordezi exercițiul?

Răspuns scurt: Pun întâi câteva întrebări de clarificare, scriu HTML-ul semantic complet, apoi CSS-ul de la layout spre detalii, gândind cu voce tare. Verific periodic în browser și rezerv câteva minute la final pentru responsive, focus și cazurile limită.

Un plan pe care îl poți spune și aplica:

  • Clarificare (2–3 minute). Ce trebuie să fie interactiv? E nevoie de variantă pe mobil? Pot folosi Flexbox și Grid, sau un framework? Ce se întâmplă cu un titlu foarte lung? Întrebările arată că te gândești la cazuri reale, iar intervievatorul poate simplifica cerința.
  • HTML întâi (5–7 minute). Structura semantică: article, imagine cu alt, titlu la nivelul potrivit, preț, button cu type. Fără stiluri, pagina trebuie să aibă deja sens.
  • Layout (10 minute). Grid sau Flexbox pentru structura mare, gap, apoi spațiere. Folosesc variabile pentru culori și spațiere dacă apar valori repetate.
  • Detalii vizuale (5 minute). Tipografie, colțuri, umbre, stări :hover și :focus-visible.
  • Verificare (3–5 minute). Redimensionez fereastra, testez Tab, încerc un text mai lung.

Ce urmărește intervievatorul de fapt:

  • cum gândești. Spun ce fac și de ce: „pun min-width: 0 aici, pentru că altfel titlul lung împinge cardul”;
  • cum te descurci când nu știi ceva. E în regulă să spui „nu-mi amintesc sintaxa exactă, aș verifica pe MDN; între timp scriu așa”;
  • prioritizarea: un card complet funcțional, dar mai simplu, e mai bun decât jumătate de card perfect la pixel.

La final, spune singur ce ai îmbunătăți dacă ai avea mai mult timp: stări de încărcare, imagini responsive, teste în alte browsere. Arată că știi diferența dintre un exercițiu de interviu și codul de producție.

Ce urmărește intervievatorul: Întrebare de situație despre live coding. Contează comunicarea și prioritizarea; candidații care tac 30 de minute sau se blochează pe un detaliu de pixel pierd puncte.

95 Mid

Ce oferă nesting-ul nativ din CSS? Ce afișează regulile de mai jos după „desfacere” și ce diferență de specificitate apare față de Sass?

CSS
.card {
  padding: 1rem;
  & .title { font-size: 1.25rem; }
  &:hover { box-shadow: 0 4px 12px rgb(0 0 0 / .1); }
  .dark & { background: #1e1e1e; }
  @media (min-width: 600px) { padding: 2rem; }
}

Răspuns scurt: Nesting-ul nativ permite scrierea regulilor imbricate direct în CSS, fără preprocesor: .card .title, .card:hover, .dark .card și un media query aplicat pe .card. Spre deosebire de Sass, selectorul părinte se comportă ca învelit în :is(), ceea ce poate schimba specificitatea la liste de selectori.

Desfăcut, codul înseamnă:

CSS
.card { padding: 1rem; }
.card .title { font-size: 1.25rem; }
.card:hover { box-shadow: 0 4px 12px rgb(0 0 0 / .1); }
.dark .card { background: #1e1e1e; }
@media (min-width: 600px) { .card { padding: 2rem; } }

Reguli de sintaxă:

  • & reprezintă selectorul părinte. Pentru descendenți poate lipsi (.title {} în interior e echivalent cu & .title); în browserele vechi cu suport inițial, selectorii care începeau cu literă cereau &;
  • &:hover lipește pseudo-clasa de părinte; fără &, :hover ar însemna „orice descendent în hover”;
  • .dark & pune părintele la sfârșit;
  • media queries și @container se pot imbrica direct.

Diferența față de Sass: Sass concatenează textul, deci &__title produce .card__title. Nesting-ul nativ nu poate lipi șiruri de caractere, așa că BEM-ul scris cu &__element nu funcționează nativ.

Specificitatea: browserul tratează părintele ca :is(părinte). Dacă părintele e o listă precum #main, .sidebar, atunci & a devine :is(#main, .sidebar) a, cu specificitatea id-ului chiar și pentru linkurile din .sidebar. Sass ar genera două selectori separați, cu specificități diferite.

Suport: Chrome 112, Safari 16.5, Firefox 117, cu sintaxa relaxată (fără & obligatoriu) din Chrome 120 și Safari 17.2. Recomandare: imbrică cel mult două-trei niveluri; nesting-ul adânc creează selectori lungi și specifici, aceeași problemă ca în proiectele Sass vechi.

Ce urmărește intervievatorul: Verifică cunoașterea CSS-ului actual și a diferențelor față de preprocesoare. Capcana cu &__element și cea de specificitate îi prind pe cei care au lucrat doar cu Sass.

96 Mid

O pagină arată perfect în Chrome, dar QA raportează că în Safari un layout e stricat și o componentă nu apare. Cum procedezi?

Răspuns scurt: Reproduc problema pe versiunea de Safari raportată, verific în Web Inspector ce proprietăți sunt marcate ca nesuportate, caut suportul pe caniuse.com sau MDN, apoi aplic o rezervă cu @supports sau o abordare compatibilă. La final adaug Safari în verificările obișnuite.

Un model de răspuns:

  • Reproducere precisă. Ce versiune de Safari, pe macOS sau iOS? Pe iOS, toate browserele folosesc motorul WebKit, deci și Chrome pe iPhone poate avea problema. Fără un Mac, folosesc un serviciu de testare pe dispozitive reale sau un simulator iOS. Notez pașii și capturile de ecran.
  • Diagnostic. În Web Inspector din Safari, proprietățile nesuportate apar cu avertisment în panoul Styles. Verific pe caniuse.com sau în tabelele de compatibilitate MDN fiecare funcționalitate mai nouă folosită: :has(), container queries, subgrid, nesting, unitățile dvh, @layer. Conceptul Baseline de pe MDN arată ce e disponibil în toate browserele principale și de când.
  • Cauze tipice: o proprietate nesuportată în versiunea utilizatorilor, un comportament diferit (de exemplu position: sticky în tabele sau date inputs stilizate diferit), prefixe necesare (-webkit-backdrop-filter pe versiuni mai vechi), sau un selector invalid într-o listă, care anulează toată regula.
  • Rezolvare cu degradare elegantă:
CSS
.gallery { display: flex; flex-wrap: wrap; gap: 1rem; }
@supports (display: grid) and (grid-template-rows: subgrid) {
  .gallery { display: grid; grid-template-rows: subgrid; }
}
@supports not selector(:has(a)) {
  .card--fallback { display: block; }
}
  • Prevenție. Stabilesc cu echipa lista de browsere suportate (în browserslist), folosesc Autoprefixer, includ Safari în testele vizuale și în verificarea manuală înainte de lansare. Dacă e cazul, documentez în PR de ce am ales o variantă mai conservatoare.

Comunic cu QA ce am găsit, ce versiuni sunt afectate și dacă problema există și în producție.

Ce urmărește intervievatorul: Întrebare de situație despre compatibilitate. Se apreciază cunoașterea uneltelor (caniuse, Baseline, @supports) și faptul că pe iOS toate browserele folosesc WebKit.

97 Senior

Ce sunt design tokens și cum ai organiza tokenii de culoare, spațiere și tipografie ai unui site care trebuie să aibă temă luminoasă și întunecată?

Răspuns scurt: Tokenii sunt deciziile de design denumite și centralizate (culori, spații, raze, fonturi), implementate de obicei ca variabile CSS. Se organizează pe două niveluri: tokeni de bază (paleta brută) și tokeni semantici (rolul culorii), iar tema schimbă doar maparea celor semantici.

Fără tokeni, un proiect ajunge să aibă zeci de nuanțe de gri și de valori de spațiere, fiecare aleasă pe loc. Tokenii aduc consecvență și un singur loc de modificare.

Structura pe niveluri:

CSS
:root {
  /* 1. tokeni de bază: paleta, fără semnificație */
  --blue-600: #1a5fd0;
  --blue-300: #8bb4f5;
  --gray-50: #f7f8fa;
  --gray-900: #111827;

  /* 2. tokeni semantici: rolul, folosit de componente */
  --color-bg: var(--gray-50);
  --color-text: var(--gray-900);
  --color-accent: var(--blue-600);
  --color-surface: #ffffff;

  /* scări de spațiere și tipografie */
  --space-1: .25rem;  --space-2: .5rem;  --space-3: 1rem;  --space-4: 1.5rem;
  --text-sm: .875rem; --text-base: 1rem; --text-lg: 1.25rem;
  --radius-md: 8px;
  color-scheme: light dark;
}

@media (prefers-color-scheme: dark) {
  :root:not([data-theme="light"]) {
    --color-bg: var(--gray-900);
    --color-text: var(--gray-50);
    --color-accent: var(--blue-300);
    --color-surface: #1f2937;
  }
}
:root[data-theme="dark"] { /* aceeași mapare, aleasă manual */ }

.btn { background: var(--color-accent); padding: var(--space-2) var(--space-3); }

Principii:

  • componentele folosesc doar tokeni semantici. Dacă butonul folosește direct --blue-600, tema întunecată nu-l poate schimba;
  • tema nu e o simplă inversare: în modul întunecat, accentele au de obicei nuanțe mai deschise, iar contrastul se verifică separat pentru fiecare temă;
  • color-scheme: light dark adaptează și controalele native și barele de derulare;
  • alegerea manuală a utilizatorului (salvată și aplicată prin data-theme) are prioritate față de preferința sistemului;
  • în echipele mari, tokenii pornesc dintr-o sursă comună cu designul (de exemplu Figma Variables) și sunt generați automat pentru CSS și aplicațiile mobile, cu unelte ca Style Dictionary.

Evită denumiri care descriu aspectul (--light-blue) pentru tokenii semantici, pentru că în tema întunecată numele nu mai corespunde.

Ce urmărește intervievatorul: Întrebare senior despre arhitectura stilurilor la scară. Se verifică separarea dintre paletă și rol, motivul pentru care temele funcționează, și legătura cu procesul de design.

98 Senior

De ce CSS-ul și fonturile web pot întârzia prima afișare a paginii? Ce măsuri iei ca pagina să apară mai repede?

Răspuns scurt: CSS-ul e o resursă care blochează randarea: browserul nu afișează nimic până nu descarcă și procesează foile de stil din <head>. Fonturile pot ascunde textul până la descărcare. Măsurile: CSS critic inline, încărcarea restului fără blocare, font-display: swap, preîncărcarea fonturilor esențiale și reducerea dimensiunii fișierelor.

De ce blochează: dacă browserul ar afișa pagina fără CSS, utilizatorul ar vedea conținut nestilizat care apoi „sare” (FOUC). De aceea, fiecare <link rel="stylesheet"> din <head> amână prima randare până e descărcat. Un @import într-un fișier CSS e și mai rău: fișierul importat e descoperit abia după descărcarea primului, deci cererile se fac în serie.

Măsuri pentru CSS:

  • CSS critic: stilurile pentru primul ecran puse inline în <head>, restul încărcate ulterior;
  • atributul media: o foaie cu media="print" sau cu un media query care nu se potrivește nu blochează randarea;
  • fără @import în CSS; folosești mai multe <link>, care se descarcă în paralel, sau unești fișierele la build;
  • eliminarea CSS-ului nefolosit (de exemplu, din framework-uri) și compresia pe server.

Măsuri pentru fonturi:

HTML
<link rel="preload" href="/fonts/inter-var.woff2" as="font" type="font/woff2" crossorigin>
CSS
@font-face {
  font-family: "Inter";
  src: url("/fonts/inter-var.woff2") format("woff2");
  font-weight: 100 900;
  font-display: swap;
  unicode-range: U+0000-00FF, U+0100-017F, U+0218-021B;
}
  • font-display: swap afișează imediat textul cu un font de rezervă, apoi îl înlocuiește;
  • preload doar pentru unul-două fonturi folosite în primul ecran; crossorigin e obligatoriu, altfel fontul se descarcă de două ori;
  • format WOFF2, un singur font variabil în loc de mai multe greutăți, subseturi de caractere care includ diacriticele românești (ș, ț din intervalul U+0218–021B);
  • un font de rezervă cu metrici ajustate (size-adjust, ascent-override) reduce saltul de layout la înlocuire.

Efectul se măsoară în Lighthouse și în panoul Performance, unde vezi resursele care blochează randarea și momentul primei afișări.

Ce urmărește intervievatorul: Întrebare senior despre calea critică de randare. Se apreciază detaliile concrete: @import în serie, crossorigin la preload și subseturile pentru diacritice.

Eroarea, în practică:preloaded using link preload but not usedSlow network is detected. Fallback font will be used

99 Senior

Ce fac content-visibility: auto și proprietatea contain? Pe ce fel de pagină ar aduce un câștig real de performanță?

Răspuns scurt: contain promite browserului că elementul e izolat de restul paginii. content-visibility: auto sare în plus peste layout și desenarea conținutului din afara ecranului. Câștigul e real pe pagini lungi, cu multe secțiuni complexe: documentații, liste mari de produse.

Implicit, browserul presupune că orice schimbare poate afecta orice parte a paginii, deci recalculează mult. contain declară limite:

  • layout: layout-ul interior nu influențează exteriorul;
  • paint: nimic din interior nu se desenează în afara cutiei (ca un overflow: clip);
  • size: dimensiunea elementului nu depinde de copii (trebuie dată explicit);
  • style: contoarele și ghilimelele CSS nu ies din element;
  • content = layout paint style, strict = toate patru.

content-visibility: auto aplică automat izolarea și, pentru elementele aflate departe de zona vizibilă, sare peste layout și desenare până când utilizatorul se apropie de ele prin derulare. Pe o pagină cu sute de secțiuni, prima randare devine mult mai rapidă.

CSS
.article-section {
  content-visibility: auto;
  contain-intrinsic-size: auto 600px;
}

contain-intrinsic-size e esențial: elementele sărite au altfel înălțime zero, bara de derulare ar sări și pagina ar avea deplasări de layout. Cuvântul auto face ca browserul să rețină înălțimea reală după prima randare.

Când nu are sens:

  • pe secțiunile din primul ecran, care oricum se randează imediat;
  • pe pagini scurte sau simple, unde costul randării e mic;
  • pe elemente cu conținut care trebuie să iasă din cutie (tooltip-uri, meniuri), din cauza izolării de desenare.

Conținutul sărit rămâne accesibil: textul poate fi găsit cu Ctrl+F și e prezent în arborele de accesibilitate. Suport: Chrome 85, Firefox 125, Safari 18. În browserele fără suport, proprietatea e ignorată, deci se poate adăuga fără riscuri. Câștigul se confirmă măsurând în panoul Performance, comparând durata etapelor Layout și Paint înainte și după.

Ce urmărește intervievatorul: Întrebare senior despre optimizarea randării pe pagini mari. Se verifică dacă știi de contain-intrinsic-size și dacă măsori câștigul înainte să generalizezi tehnica.

100 Senior

Preiei un site cu CSS scris de mai mulți oameni în cinci ani: zeci de mii de linii, !important peste tot, culori scrise direct în sute de locuri. Ți se cere să schimbi culoarea brandului și să faci site-ul ușor de întreținut. Cum procedezi?

Răspuns scurt: Nu rescriu totul deodată. Inventariez ce există (culori, selectori, pagini), introduc tokeni și straturi de cascadă, înlocuiesc culorile treptat cu variabile, protejat de teste vizuale, și stabilesc reguli pentru codul nou. Schimbarea de brand devine prima livrare a acestui proces.

Un model de răspuns structurat:

  • Înțeleg situația. Măsor: câte fișiere, câte culori unice, câte !important, câte id-uri în selectori. Unelte ca Project Wallace sau un script simplu care caută valori hexazecimale dau o imagine rapidă. Identific paginile cele mai importante pentru business.
  • Creez o plasă de siguranță. Capturi de ecran de referință pentru paginile și componentele cheie, comparate automat la fiecare schimbare (teste vizuale de regresie, de exemplu cu Playwright). Fără ele, orice refactorizare de CSS e o loterie.
  • Introduc tokenii. Grupez culorile apropiate într-o paletă restrânsă, discutată cu designul, și le definesc ca variabile semantice. Înlocuiesc valorile directe cu var(--color-...) pe bucăți, pagină cu pagină. Schimbarea culorii de brand se face apoi într-un singur loc.
  • Organizez cascada. Pun codul vechi într-un @layer legacy, iar codul nou în straturi ulterioare (base, components, utilities). Codul nou câștigă fără !important, iar codul vechi poate fi șters treptat.
  • Reguli pentru viitor. Stylelint cu reguli pentru culori directe, !important și adâncimea selectorilor, o convenție de denumire (BEM sau alta), documentate în repository.
  • Comunicare. Explic echipei și managerului de ce nu fac o rescriere completă: risc mare, livrare întârziată, comportamente ascunse pe care nimeni nu le mai cunoaște. Propun livrări mici, măsurabile, de exemplu reducerea numărului de culori unice și de !important de la o lună la alta.

Șterg codul mort doar când sunt sigur că nu e folosit (coverage din Chrome DevTools pe mai multe pagini, căutare în șabloane), pentru că un selector aparent nefolosit poate fi activat de JavaScript sau de conținut din CMS.

Ce urmărește intervievatorul: Întrebare de situație pentru nivel senior: contează strategia incrementală, plasa de siguranță și comunicarea. Răspunsul „rescriu totul cu Tailwind” arată lipsă de experiență cu riscul.

Întrebări de interviu pe meserie

Alte tehnologii

← Toate întrebările de interviu

Tudor Andrei Dumitrescu
Cine coordonează pregătirea de interviu

Tudor Andrei Dumitrescu

Senior Software Developer · fondatorul Academiei Programatorilor

LinkedIn
  1. 2019 Junior JavaCognizant Softvision
  2. 2021 Mid JavaCognizant Softvision
  3. 2022 Team LeaderEndava
  4. 2023 Senior Software DeveloperUniCredit
  5. Acum Senior Software DeveloperHCLTech
Certificat de absolvire Instructor / Preparator formare, Tudor Andrei Dumitrescu
Certificat de formator autorizatMinisterul Muncii și Ministerul Educației · 2022
Certificat de absolvire Instructor / Preparator formare, Tudor Andrei Dumitrescu

Certificat de formator autorizat · Ministerul Muncii și Ministerul Educației · 2022

Din 2020 construiește Academia Programatorilor, iar din 2026 și JoburiIT.ro. Întrebările de aici urmăresc ce se cere la interviurile de HTML și CSS, de la junior la mid, iar pe JoburiIT.ro îți poți certifica apoi cunoștințele.

Învață HTML și CSS scriind cod, nu doar citind

Curs HTML & CSS: lecții scurte, fiecare cu un exercițiu verificat automat, direct în browser. Primele 15 lecții sunt gratuite.